Pasiunile apar uneori pe neașteptate în viața unui om. Cum a fost cu Tosca, în cazul meu, apoi cu Violeta, sau cu Madama Butterfly…
Să mă explic.
Acum mai bine de 11 ani am reușit să organizez pentru revista VIVA!, al cărei redactor-șef eram, o ședință foto cu Diva Absolută, Angela Gheorghiu. Era pentru prima dată când accepta un photoshooting atât de complex pentru o revistă glossy.
Simțeam din plin că face parte din categoria vedetelor internaționale, pentru că m-a surprins cu cerințe care la vremea aceea nu existau pe plaiurile noastre: mașină – o anumită marcă, catering – anumite alimente etc… Era normal, numai că noi încă nu atinsesem pe atunci genul acela de profesionalism al ședințelor foto. Am închiriat Ateneul pentru câteva ore, de fapt ne-a fost pus la dispoziție de directorul acestuia, fiind vorba de Angela Gheorghiu și de faima ei și, de ce nu, de rezultatul care avea să apară public.
Angela Gheorghiu a venit, am început machiajul, apoi coafura și am continuat alegerea ținutelor. Și ne-am simțit bine. Am intrat pe scena Ateneului unde era un pian, am tras câteva cadre. Totul se desfășura ca uns, Diva se simțea bine și… a început să cânte ceva. Am rămas cu toții pe loc, fiindcă acustica sălii, plăcerea cu care a eliberat în spațiu acele câteva note și surpriza întoarcerii lor către noi, ne-au oprit din mișcare.
…
Apoi a apărut Roxana. Se știau, au început să schimbe câteva impresii, întrebări și răspunsuri. Vorbeau despre un DVD cu „Tosca” în care Angela Gheorghiu juca și cânta alături de soțul ei de atunci, Roberto Alagna, apoi despre un „Elixir al dragostei” în care era tot împreună cu el.
Și eu nu știam nimic din acestea. Nu văzusem, ci doar citisem despre Angela Gheorghiu, știam cât succes are în afara țării și, de fapt, opera nu mă atrăgea, nu o prețuiam prea mult. Era pentru mine o artă care avea un viitor sigur: dispariția. Cine, în secolul 21, mai avea să asculte așa ceva? Câți? Unde?
Îmi făceam treaba, dar de data asta nu mă atrăgea arta pe care acea femeie frumoasă, spectaculoasă, puternică, o făcea.
Numai că, văzându-le pe cele două cum sporovăiesc, ascultându-le, mi-am dat seama că nu e bine că eu nu o știu pe Tosca, și nu e bine nici că n-am văzut Elixirul Dragostei.
Era ceva ce îmi lipsea din stilul de viață, ceva care mă atrăgea și despre care simțeam că era obligatoriu să facă parte din pregătirea mea culturală. Și nu puteam fi completă dacă lucrurile astea treceau pe lângă mine, sau trecuseră fără ca eu să le bag în seamă.
Așa că, după ce am terminat ședința foto care a durat ceva, mi-am propus, cu obidă chiar, să repar treaba asta.
Am așteptat vacanța, am plecat din țară pentru o vreme. Am ajuns în Germania, am intrat imediat într-un magazin specializat și am cumpărat toate DVD-urile cu Angela Gheorghiu pe care le-am găsit.
Și am început să le văd. Și să citesc despre. Și să plâng la magnifica Traviată pe care a făcut-o la Londra prin anii ’90, după care Regina a dat o recepție în onoarea Divei, iar BBC a întrerupt emisia ca să o difuzeze și lumea întreagă a strigat „s-a născut o nouă Callas!”
Am văzut tot. Am citit tot. Și m-am umplut de muzică. Și de povești. Și m-a prins. Și m-a convins. Și așa s-a născut pasiunea care mă ține de atunci și de care nu mă pot ocupa, din păcate, așa cum aș vrea.
Dar mă bucur că am descoperit o artă pe care îmi face plăcere să o promovez!
De aceea, de acum încolo voi vorbi despre operele pe care le voi vedea (nu vreți și voi?) La Grand Cinema and more, Bănesa Shopping City, din 27 ianuarie încolo. E vorba despre transmisiile live de la Met Opera din New York.
Și pe 27 ianuarie voi vedea Tosca. Cu Sonya Yoncheva, nu cu Angela Gheorghiu. Și este un spectacol extraordinar.
Așa că, în încheiere, vă sfătuiesc să ascultați la ce vorbesc oamenii pe lângă voi. Nici nu știți de unde sare… pasiunea…
