Roxana Voloșeniuc : "La 20 de ani vorbești despre modă. La 40 vorbești despre stil"

Roxana Voloșeniuc

Roxana Voloșeniuc (42 ani) este redactor-șef Elle de 18 ani. A fost numită în această poziție de către licențiatorii Elle, Hachette-Filipacchi, exact în ziua în care împlinea 25 de ani. A devenit, astfel, cel mai tânăr redactor-șef din întreaga rețea internațională (44 de țări) a acestui titlu… Este și publisher Elle de 5 ani. Are doi copii, Ivan și Ana și este căsătorită cu Alexandru Popescu.

Ce fel de copilărie ai avut? Cum ai fost educată?

Am avut o copilărie normală, nu pot spune că a ieșit din standarde în vreun fel. Nu am fost copilul cu cheia legată la gât, poate și pentru că aveam un frate cu 5 ani mai mic de care avea grijă o bonă internă și mai veneau și bunicii pe la noi. Părinții mei munceau mult, tata era doctor, făcea foarte multe gărzi, mama era biolog chimist. Am fost „înregimentată” și la creșă, și la grădiniță, și la școală, deci am avut o copilărie normală, la Constanța.

Se spune despre tine că nu ți se citesc ușor reacțiile pe chip, că ai un fel de a (non)reacționa care a devenit un fel de emblemă a ta… De unde vine asta?

Cu toate că nu sunt foarte conștientă de acest lucru, mă gândesc că o explicație ar putea veni de la șah. La 6-7 ani am început să joc șah profesionist. Unchiul meu, care era și antrenorul de șah cu care am început și cu care am și continuat în toți cei 12 ani cât am jucat, Viorel Stancu (căruia îi mulțumesc pentru tot) mi-a spus că atunci când joc și fac o mutare despre care realizez că nu e tocmai bună, să am grijă să nu se vadă pe fața mea vreo dezamăgire sau vreo teamă. Și mi-a mai spus că dacă nu sunt în stare să îmi stăpânesc emoțiile, să mă ridic de la masă și să plec. Trebuie să îți spun că în timpul jocului n-ai voie să ieși din sală, dar ai voie să te ridici și să te uiți la alte mese. Sigur că șahul este un joc de logică și strategie, dar și de psihic. Fiindcă afli cu o zi înainte cu cine joci, și atunci te duci la sală și vezi cum joacă adversarul tău, te pregătești pentru întâlnirea cu el, știi exact cine este, ce categorie are, la ce masă a jucat. În momentul în care se așază la masă vezi și mina cu care vine și vezi și dacă îi este teamă de tine… Cred că în toate sporturile este așa, dar la șah distanța dintre jucători este așa de mică, încât mimica contează mai mult, contează privirea, emoția… Vezi imediat dacă adversarul tău este surprins de mutarea ta, sau speriat de ea, e o chestie de emoție și un joc psihologic care contează chiar și la 6,7 ani când am început eu să joc. Ei bine, antrenorul meu m-a învățat cum să le ascund, cum să nu-mi arăt nici fricile, nici emoțiile.

Dar tu ai și frici și emoții, nu-i așa?

Da, am foarte multe frici și foarte multe emoții.

Până când ai jucat șah?

Până la treapta a doua de liceu, dar am făcut o pauză la treapta întâi pentru că am dat la liceul Mircea cel Bătrân din Constanța, un liceu de matematică-fizică la care competiția era îngrozitoare, apoi la treapta a doua am dat la secția de informatică și n-am mai avut timp să mai și joc. La prima treaptă nu am mai jucat un an fiindcă erau foarte multe plecări, pentru că jucam în țară foarte mult. Erau campionatele regionale, naționale, erau cele pe echipe, cele individuale, echipe mixte… Tot timpul eram plecată, apoi era și antrenamentul de 3-4 ori pe săptămână. Aveam și teme la care munceam individual…

La ce nivel ai ajuns?

Am fost într-un singur an în lotul național.

Joci cu copilul tău cel mare?

Am început să mai joc, da. După ce m-am lăsat de șah, au fost foarte mulți ani în care nici măcar nu voiam să ating piesele.

De ce?

(emoție) Cred că m-a afectat puțin. Știi? Unul dintre motivele pentru care nu am mai vrut să joc a fost că nu prea știam să pierd. Și sufeream foarte mult. Foarte mult! Aveam 7-8 ani și mai pierdeam uneori și sufeream foarte tare! Rememoram partida noaptea în somn, mă sculam și îmi puneam piesele pe tablă și îmi dădeam seama unde am greșit și mă consumam…

Orgolioasă?

Da… Cred că da…

Conduci cea mai influentă revistă din România. Ce înseamnă managementul unei astfel de entități? Ce este azi Elle în România și în lume?

E clar că am început de la ceva și am ajuns să facem o cu totul altă meserie, să ne ocupăm zilele total diferit azi decât acum 20 de ani. Fiindcă acum 20 de ani ELLE însemna revista ELLE. Acum înseamnă revista ELLE, siteul ELLE, social media ELLE, evenimentele ELLE, deci înseamnă comunitatea ELLE. E un întreg căruia trebuie să-i vorbești, să-i livrezi informații zilnice, în condițiile în care echipa este aceeași ca acum 20 de ani. Dar satisfacțiile sunt foarte mari, fiindcă ajungem să vorbim la peste un milion de oameni lunar, ceea ce este mai mult decât provocator!

Și în lume?

M-am întors de curând de la conferința Elle International unde a fost prezentată o premieră: lansarea ELLE în Cote d’Ivoire exclusiv online.

E un semn?

Nu știu, poate fi un semn pentru anumite țări sau regiuni.

Va dispărea această presă pe hârtie și va rămâne doar online-ul?

Se va micșora din ce în ce mai mult și vor ajunge să supraviețuiască titlurile cu un conținut foarte bun, valoros și cu niște imagini puternice care vor transforma revista într-un obiect de colecție pe care vrei să-l ai și să-l răsfoiești din când în când. Cred că cei care vor paria pe calitate vor supraviețui.

Ești o femeie urmărită și admirată, dar admirată cu invidie. Cum te simți în acest paradox emoțional?

Încerc să nu mă gândesc că sunt admirată cu invidie, sau încerc să înțeleg oamenii care o fac, pentru că sunt conștientă că am avut mult noroc în viață, că am fost omul potrivit la locul potrivit. Am avut noroc că am fost mereu înconjurată de oameni care m-au ajutat, m-au susținut, care sunt și azi lângă mine… Mă simt privilegiată din foarte multe puncte de vedere și îmi dau seama că sunt oameni care au aceleași calități ca și mine, dar care nu au avut șansele pe care le-am avut eu și atunci, da, le pot înțelege invidia.

Am înțeles cum ai descoperit șahul, de fapt cum te-a descoperit șahul, dar cum ai descoperit moda? Cum te îmbrăcai când erai o tânără adolescentă în Constanța?

Cred că am început să înțeleg un pic ce înseamnă modă, sau mai exact să fac diferența între o femeie bine îmbrăcată și una mai puțin bine îmbrăcată, de la petrecerile pe care le dădeau ai mei sau la care se duceau ei. Aveau un grup de prieteni, majoritatea doctori, colegii tatălui meu și era o plăcere fantastică atunci când se organiza o petrecere la noi acasă să văd doamnele invitate. Mama avea două prietene care mă fascinau de-a dreptul și care veneau cu turbane pe cap, aveau niște rochii flamboiante! Apoi mi-a întreținut și mama această plăcere. Țin minte că la un Revelion din ’91 sau ’92, am considerat că nu am cu ce să îmbrac și am plecat cu mama cu autocarul la Varna în Bulgaria, că auzisem eu că există acolo un magazin. Nu am găsit pantofii, de aceea, cu acordul mamei și însoțită de ea, am ajuns și la București. Toate astea firește spre disperarea tatălui meu care nu înțelegea absolut deloc cum putem face aceste lucruri!

Între timp tata a înțeles?

Nu, nu cred că tata înțelege nici azi de ce fac ce fac și cu ce mă ocup. (râde)

În anii ’90 ai fost și model! Cum ai descrie această experiență?

Eu am aflat de concursul Elite Model Look din anii ’90 prin Cătălina Isopescu și Mihaela Rădulescu care, la vremea aceea, făceau parte din grupul nostru de prieteni. M-au invitat să particip la concurs și nu am vrut, pentru că nu-mi plăcea ideea de concurs de modele… M-am dus, totuși, la o preselecție, pentru că erau ele acolo, dar am plecat după aceea înapoi acasă. M-au sunat din nou și mi-au explicat că acest concurs nu seamănă cu celelalte, pentru că urma să vină o echipă din Germania, niște stiliști, niște fotografi, că va avea loc o ședință foto la Doina Levintza acasă și ar fi bine să vin. În paranteză fie spus, mama mea, fiică de preot,  în anul 2 sau 3 de facultate fusese cooptată de o echipa de scouteri de la o revistă de modă de la Paris și ofertată să apară în paginile ei. Familia ei nu a lăsat-o, ea a transmis mesajul celor de la Paris și atunci au venit ei în România să-i facă ședința foto. Și azi are acele imagini, dar și regretul că nu a făcut mai mult în direcția asta. De aceea, când a venit invitația Cătălinei și Mihaelei de a participa la Elite Model Look, mama m-a auzit vorbind la telefon cu ele, mi-a zis să încerc să văd dacă îmi place. Și am ascultat-o, m-am dus, am făcut ședința foto la Doina acasă cu Thomas Elsner, un fotograf german, și a fost foarte amuzant. Apoi am plecat din nou la Constanța. După ce s-au developat filmele, ei au fost impresionați de imagini, iar Mihaela și Cătălina m-au sunat din nou și au insistat să revin și să intru în concurs (așadar, în puzzle-ul vieții mele ele au jucat un rol important.) M-au convins, am venit din nou și am participat. Și am crezut că leșin când m-au anunțat câștigătoare… spre marea mea uluire! Și așa a început această experiență. Una pe care nu regret că am avut-o, ba dimpotrivă, aș fi regretat dacă nu aș fi trăit-o. Dar nu m-am luat în serios și nici nu era sănătos s-o fi făcut fiindcă imaginează-ți că mergeam la un casting unde erau zeci sau chiar sute fete la coadă. Unele mai frumoase decât altele și trebuia aleasă una singură. Îți dai seama ce suferință sau ce frustrare aș fi avut dacă luam personal chestia asta. La casting-uri aveau nevoie de o anumită tipologie, iar dacă nu te încadrai în ea, asta era, nu era vina nimănui! Și mergeam, pe vremea cât am stat la Milano, și la câte 15 casting-uri pe zi!

Spre ce se îndreaptă moda, Roxana? Căci tânăra generație nu mi se mai pare atât de fashion addicted. Adică nu o văd aruncând cu mii de euro pe produse de lux…

Da, așa este. Moda evoluează și ea în funcție de ce se întâmplă în restul societății și, cum acum trăim niște vremuri în care totul pare că se rupe, se frânge, se schimbă cu viteză, cred că nimeni nu știe până la urmă spre ce se îndreaptă moda sau orice altceva. Nu există un răspuns. Probabil că vor fi foarte multe branduri care vor dispărea. Este o contradicție din ce în ce mai mare între creatorii de modă care încearcă să facă lucruri noi, să împingă moda mai departe și acei CEO ai companiilor în care aceștia sunt angrenați și care, la rândul lor, reacționează după raportările CFO-ului, după cifrele pe care aceștia le prezintă. Deci acum nu se mai poate altfel, nu mai există libertatea de a crea ceva ce te reprezintă. Nu, trebuie să creezi ceva ce se vinde, ceva ce „face” cifre bune. „Colecția ta a performat sau nu a performat!”. Totul este un business.

Moda a devenit o corporație?

Bineînțeles: moda este o corporație. O corporație care va evolua în funcție de cifre.

Tu cum faci shoppping azi față de acum 15 ani?

De pe canapea. Din ce în ce mai mult. Lucru care nu se întâmpla acum 15 ani. Azi știu mai mult ce mi se potrivește și cumpăr exact ce e conform stilului meu. Până acum 15 ani bâjbâiam și eu cum bâjbâie toată lumea la 20 de ani. Pentru că la 20 de ani vorbești despre modă. La 40 vorbești despre stil.

Care este stilul tău de fapt?

Este un stil casual elegant with a twist.

Cine ești tu? Roxana Voloșeniuc sau Roxana Voloșeniuc de la ELLE?

Corect este Roxana Volșeniuc de la ELLE pentru că pe mine nu mă cheamă Voloșeniuc în acte, ci, de 5 ani, Roxana Popescu! Așa încât formularea Roxana Voloșeniuc de la ELLE e mai aproape de adevăr, pentru că acest nume este numele pe care îl folosesc public.

Ai împlinit de curând 42 de ani. Ce ți-a adus această vârstă?

Doi copii. Mă simt împlinită, cu toate că sună ca un clișeu și nu-mi plac clișeele, dar simt că am făcut o treabă foarte importantă și o realizare extraordinară de care trebuie să am cea mai mare grijă. Mă simt copleșită de această responsabilitate, mă simt vulnerabilă pentru că mi-e frică tot timpul de ce se poate întâmpla.

Lasă un comentariu: