Mereu mi-am dorit să scap de cele câteva kilograme în plus, pentru că mereu le-am avut. Mai multe, sau mai puține. Și mi-am făcut planuri alimentare, și am ținut diete de toate felurile, dar nu scoase din Google, asta nu…
Și, uneori planurile au mers până la a pierde 17 kg (yes!), alteori nu au funcționat deloc. Trăiesc într-un permanent yo-yo al greutății care, din fericire, nu are o cursă mare.
De când am intrat în acest joc al kilogramelor, mi-am dat seama de ceva, de fapt mi-am dat seama de exact același lucru de care țin și lucrul de acasă, și disciplina unei zile și multe altele: mi-am dat seama că lupta aceasta cu kilogramele este și a fost mereu, de fapt, lupta cu plăcerea. Cu reala și sincera plăcere a gustului, de exemplu, în cazul greutății…
Că lupta pentru disciplina zilnică e, de fapt, lupta cu plăcerea de a sta, că orice luptă sau așa zisă luptă pe care o porți cu ceva ce te domină, nemulțumește, sau obligă este, de fapt, lupta cu plăcerile pe care le-ai avea în lipsa efortului depus de tine.
Plăcerea este cultivată și asociată mereu cu fericirea, asta se spune peste tot, nu? Plăcerea este ceva ce ți se induce că ar fi benefică pentru tine, că ar fi răsplata ta supremă. Plăcerea ți se vinde peste tot, nu scapi de ea, nu scapi nicăieri, fiindcă peste tot ea este supraevaluată.
Așa cum fumam, de exemplu, pe vremuri… Că fumam din plăcere. Și ce plăcere! Scoteam țigara din pachet, o presam ușor între degete, o roteam și o aprindeam cu plăcerea primului fum și a sunetului acela unic scos de hârtia care ardea. O însoțeam cu plăcerea primei guri de cafea fierbinte și neagră, după care inspirația era gata și munca putea începe…
Plăcerea de a mânca, de a gusta, de a combina, plăcerea care mi se vinde la orice tarabă pe care o întâlnesc în cale, că e de patiserie, sau de cofetărie, că e vorba de pâinea crocantă din făină venită din Franța, sau paharul de vin alb și rece dintr-o seară de vară, că e înghețata de portocale cu busuioc, sau de nuci cu sirop de arțar, sau pastele din bob dur cu legume trase la tigaie… Plăcerea… Plăcerile…
Lupta mea cu mine însămi, nu a însemnat decât lupta cu plăcerile pe care mi le-am dublat, triplat în timp și cu fericirea asociată lor.
Cam scurtă fericire, mi-am dat eu seama. Ea ține exact cât ține și satisfacerea plăcerii și, pe undeva, m-am prins că nu e vorba despre asta în cazul fericirii adevărate. Că plăcerea și căutarea ei înseamnă altceva. Și, cum am mereu nevoie mai întâi să înțeleg, ca apoi să fac, abia când am înțeles toate astea, am putut să slăbesc, sau să muncesc eficient.
De fapt, cel mai greu mi s-a părut să vorbești cu tine, să lupți, dacă e nevoie, tot cu tine, să stabilești reguli cu tine și să le respecți și da, să-ți satisfaci plăceri, de ce nu, dar în mod conștient, nu impulsiv.
Slăbitul așadar nu este/a fost doar un proces alimentar, ci, mai degrabă o dietă a plăcerii.
Și o decență a ei.
