Roma și turismul de Instagram

Roma și turismul de Instagram

La mijlocul vieții nu prea mai faci lucruri care să impresioneze pe cineva. Vorba lui Brene Brown, îți dai seama că timpul este o valoare prețioasă și neregenabilă și de aceea devii mai atent la tine decât la alții. Același lucru se aplică, în cazul meu, și la capitolul călătorii.

Iubesc să călătoresc și, probabil, spun acum o banalitate, fiindcă foarte mulți au acest sentiment.

De aceea, mă pregătesc cu emoție înainte de orice călătorie, chiar dacă plecările mele sunt și au fost multe, chiar foarte multe.

(Bine, am prieteni care mai au foarte puțin din planeta asta de văzut, cred că le-au mai rămas doar zonele de război și dictatură pe care nu au cum să le acceseze deocamdată, deși…)

Nu fac parte din această categorie, deși mi-aș dori.

Iubesc călătoriile din mai multe motive: o dată, pentru că mă încarc de Dumnezeu atunci când văd perfecțiunea cu care această planetă a fost creată.

Apoi, pentru că sunt curioasă să admir felul în care oamenii (unii- din ce în ce mai puțini– și nu peste tot- din ce în ce mai rar) s-au integrat și adaptat în această perfecțiune.

Și, nu în ultimul rând, pentru că mă conectez cu trecutul, cu istoria, cu cultura locului.

Ne-am întors de curând de la Roma, am mai fost de câteva ori acolo, dar de data asta am vrut să-i facem cunoștință lui Theo cu istoria antică. Facem parte dintre fericiții părinți care pot arăta copilului lor istoria în muzee, sau la ea acasă.

În grădina Palatului Venezzia

Și ne-am îmbarcat în singura companie care zbura în zilele pe care ni le-am dorit, am mai scris despre ea și pe Facebook, nu sunt fana ei deloc, e vorba despre Wizzair.

În fine, nu acesta este subiectul…

Am descoperit din nou frumoasa Romă, numai că, de data asta, am găsit-o cam obosită. Mi s-a părut mai murdară ca acum câțiva ani când am văzut-o ultima oară. Gunoaie în Tibru, pe străzi, în parcuri. Mult plastic, firește.

Pentru prima dată, am realizat că turismul acesta care a devenit ieftin și deci facil pentru mase, deși are partea lui bună, desigur, are și una periculoasă: obosește localnicii, îi irită, deteriorează mediul și crește poluarea de toate felurile. Mulți veniți pentru selfiuri și pentru contul de instagram (da, am făcut și noi), numai pentru asta! Cum făceau pozele, cum plecau. Nicio privire în plus către tabloul, aleea, fântâna pozată.

Oameni veniți  pentru graba unui check in, pregătiți de bifat „de-a gata”, de creat amintiri- care constau, de fapt, într-o poză în fața obiectivului și atât.

Strigătele și ofertele de tip „skip the line” ale indienilor la cozile imense la bilete, businessul care predomină emoția, toate astea mi-au lăsat un gust amar.

Piazza San Pietro

Sigur, a nu se înțelege acum că acesta a fost energia întregii vacanțe. Deloc. Dar nu m-am împiedicat să nu observ, mai cu seamă că și pe cei din jurul meu îi irita.

De câte ori plec, încerc să ajung cumva și în magazine de antichități. Ele spun mult despre stilul de viață al oamenilor locului, țării, orașului, zonei etc.

Intru în astfel de magazine și scotocesc cu poftă printre obiecte, sau privesc/admir bijuterii, sau mobilier.

Am intrat și de data asta într-un magazin de antichități situat pe o străduță care dădea în Piața Navona. Frumos, mic, cochet, chiar.

La masă era un domn cu ochelari de baga care m-a întrebat politicos cu ce să mă ajute.

I-am spus că doresc doar să admir obiectele (erau multe foarte prețioase) și să mă ierte, nu voi cumpăra nimic. Am intrat pentru că eu, de multe ori, mă simt ca acasă atunci când mă aflu într-un asemenea loc.

Omul m-a privit frumos deodată și mi-a spus că nici el nu-și permite să cumpere obiectele pe care le vinde. Și a râs.

Din vorbă în vorbă, i-am povestit că în București afacerea asta cu antichități a cam murit.

– Da, știu, vin multe obiecte la noi din București… dar și aici moare, din 40 câți eram pe strada asta, am rămas vreo 10- a zis el…

– De ce?

– Din cauza crizei, din cauza faptului că oamenii și-au schimbat gusturile. Oamenii se grăbesc, a zis el… Azi ei ies mai degrabă în oraș cu prietenii. Cât durează? O oră? Două? Cam atât și… gata. Pe când, dacă îi invită acasă, acordă mult mai mult timp evenimentului. Se gândesc ce să gătească, se duc la piață, prietenii vin la 8 și pleacă la miezul nopții, deci stau dublu față de masa din oraș. Dar și intimitatea e alta, frumusețea e alta. Dar pentru frumusețe trebuie să oferi timp în schimb, a zis el…

– Mulțumesc… Vă doresc să aveți mult timp…

Am ieșit în timp ce el zâmbea și-mi făcea cu mâna.

În rest, Roma mi-a dat iar ce știe ea mai bine să dea: bucurie, frumusețe, prosescco și vin și cafea, tiramisu și paste, porchetta și pizza bianca și pizza de oricare, plus înghețata, firește.

Am descoperit un restaurant divin, Taverna de Mercanti, unde am mâncat cele mai bune carbonara. Ne-am ales cazarea în Piazza dei Mercanti, în Trastevere, într-un apartament vechi, cu o ușă de 100 de ani și un tavan susținut de o bârnă uriașă… cam tot de atunci.

Așteptând să intrăm în apartament…

Aplicațiile pe care le-am folosit au fost cele uzuale: Uber, Mytaxi, Visit a city, Moovit.

Am luat micul dejun în taverne frecventate mai mult de italieni, decât de turiști și ne-am furișat și pierdut pe fermecătoarele străduțe mici ale orașului vechi.

Am dedicat timp celor două muzee care ne stau la inimă și pe care ne-am dorit ca Theo să le vadă: Galleria Borghese și Galleria Doria Pamphilj. Ambele conțin colecțiile de artă ale unor familii vechi, princiare, istorice ale Romei și care au adunat și patronat artiști ca Bernini, Caravaggio.

La Doria Pamphilj

 

Detalii din Galleria Doria Pamphilj

Mi-e imposibil să mă desprind de Bernini. În Galleria Borghese se pot vedea multe din lucrările sale. Marmura lui e carne vie și emoție pură.

 

„Adevărul dezvelit de timp” de Bernini
„Răpirea Proserpinei”

Și închei spunând că, dacă mergeți prin Roma sau prin alte orașe ale Europei și priviți și în jos, nu numai spre cer și clădiri, veți vedea deseori aceste mici semne ale celor luați, deportați și uciși la Auschwitz și alte lagăre de exterminare. Sunt mici și discrete semne care ne aduc aminte de dezastrele de care azi nu mai suntem conștienți și care se pot repeta dacă uităm istoria. Așa cum se și întâmplă azi din ce în ce mai mult, ocupați fiind mai mult de Instagram decât de suflet. Până la umră nici nu e rea ideea celor de la Insta să renunțe la numărul de likeuri:). Poate salvează ceva în felul acesta…

Lasă un comentariu: