Mi-a trebuit o lungă vreme de depărtare, izolare, pandemie, ca să pot simți din nou ce înseamnă „acasă”, adică locul căruia i-am spus prima dată așa.

Am intrat pe poarta casei de la țară, casa bunicilor, casa mea, după două ore de trafic greu pe autostradă, (o oră ne-a luat doar până la ieșirea spre A1) cu sentimentul că respir pentru prima dată după multă vreme, că mirosul acela inconfundabil de fum, pământ, verdeață, dus de adierea încă rece a primăverii peste tot câmpul, fără să fie oprită de nimic, este de nereprodus în altă parte, este unic și nu are cum să fie desprins de amintirile mele niciodată.

Poate că n-a fost chiar așa de rău să stau lunile acestea departe de toate, fiindcă altfel nu aș fi redescoperit firescul uitat și cred că a fost bine să sufăr o izolare, (în fine, nu am simțit-o ca pe un arest la domiciliu, cum pare că o spun), ca să percep profund ce înseamnă reîntoarcerea.

Și, pentru prima dată, după mult timp, am muncit în grădină, l-am ajutat pe tata să tundă iarba, am curățat troița de la drum, troiță pe care a sculptat-o bunicul și care a devenit, cred, prea expusă traficului, mașinile gonind cu viteze ce depășesc cu mult limita legală, împroșcând-o cu praf sau apă rămasă pe șosea după ploaie…

Casa a fost construită când m-am născut eu, folosindu-se materialele rămase din demolarea uneia foarte vechi aflate chiar pe locul ei. Era îndrăzneață ca arhitectură pentru vremea ei, bunicul meu a proiectat-o, țin minte că lumea se oprea pe drum și făcea poze întrebându-l despre construcție. Au apărut apoi case asemănătoare, una chiar vis a vis de noi. Modelul s-a răspândit prin sat, de unde deduc că bunicul era un influencer al vremii sale.

Pădurea de pe deal s-a rărit între timp, nici satul nu mai este cum era, vile și case mari, parcă prea mari, au răsărit peste tot, aglomerația se simte și aici, dar mirosul dimineților de primăvară a rămas, el nu a putut fi schimbat peste timp.

Când stau la țară, ziua mea se împarte în momente, între care pe unul îl pot numi perfect.

Momentul pe care îl cred așa este dimineața, când ies cu o cafea neagră, fierbinte, făcută de tata, pe terasă, cu nasul în brazii din curte, când cocoșii dau a zecea oară deșteptarea (cât i-am urât în copilărie!) și când se simte cel mai tare parfumul verdelui crud, primul verde al grădinii apărut după iarnă.

În Argeș, la țară, timpul este un pic mai leneș decât în București, grădina revine la viață mai târziu decât în sud, dar și când o face, explozia sevelor împrăștie petale roșii, și roz, și albe, și galbene, mugurii umflați se desfac aproape obscen, insectele se întind la soare, iar pisicile nu se mai opresc din alergat fluturi…

Și da, pe toate acestea reușesc să le văd aici, dar nu le observ decât foarte greu când sunt în cealaltă „acasă”, cea din București, de fapt nu le observ mai niciodată, cu excepția momentelor când reușesc să fiu atentă în parc la plimbare și să nu mă gândesc la ale mele…

Dincolo de noi e atâta viața! Sau, mai bine spus, în afara noastră, a micii noastre existențe deseori chinuite între betoanele dintre care am exclus cam tot ce era verde…

M-a bătut gândul pentru prima dată că locul meu ar putea fi aici, că a fost mereu așa și i-am înțeles deodată pe cei care spun că se vor retrage undeva mai aproape de natură, după ce-și vor fi dat tot sufletul și întreaga lor energia jobului și corporației.

Ps:

Ezit acum, după doar o noapte de când am scris acest text, din cauza isteriei manelelor și sârbelor care, în Duminica Paștelui, a pus vecinii pe jucat și chiuit, cu mințile pierdute și brațele pe sus, dansând de bucuria Învierii credeți?-  gonindu-L, bănuiesc, cu volumul dat la maximum pe Însuși Mântuitorul abia ieșit din Mormântul Său…