„Messiah”, serialul apărut recent pe Netflix, este deja controversat, s-a semnat chiar o petiție împotriva lui, fiind acuzat că e e anti-islamic și „diavolesc”.

Fără să dezvălui acțiunea, de fapt nu mai mult decât se face în prezentarea producției, un tânăr misterios, despre care nu știi dacă este escroc sau sfânt, apare de niciunde și se comportă ca și cum ar fi Mesia, fără a spune însă răspicat asta.

Realizatorii merg pe o rețetă care s-a dovedit a fi de succes, cea care a creat „Homeland”, serialul preferat de Obama (asta așa, ca trivia, desigur) și în categoria căruia este inclus și Messiah.

Dar nu despre formula lui de succes care implică CIA, spioni, Israel, FBI, Palestina, armate și alte asemenea, vreau să scriu.

Nu acestea m-au frapat, nu acestea m-au ținut în fața ecranului. Filmul nu este despre asta, ci este despre nevoia omului de a crede.
Nevoia omului de a crede. Este de neoprit, este ca un val, este tumultoasă și imperioasă. Omul are nevoie să știe că nu e singur, că este iubit de o Entitate mai mare decât el, de Însuși Dumnezeu.

Omul simte nostalgia adânc în sufletul lui care vine de undeva, de foarte departe, din facerea lui, din cromozomii lui, din prima celulă din care a ieșit…

Avem nevoie să nu se simțim singuri, să știm că vom fi iertați, acceptați, avem nevoie unul de altul. Și acest lucru, această nevoie sunt minunate, dacă nu ar fi folosite ca vulnerabilități în mâinile celor care ne manipulează.

Pe această nevoie merge și serialul și, ca Însuși Isus cu care este comparat Al-Masiah, numele arab al personajului principal jucat de actorul belgian Mehdi Dehbi, nici acest „Mesia” revenit nu este crezut, este pus la îndoială, chiar dacă merge pe apă (!) și face miracole.

Vedeta distrubuției este Michelle Monaghan, cea care a jucat în Misiune Imposibilă ca soție a lui Ethan Hunt (Tom Cruise) și în alte filme ca Gone, baby, Gone sau Kiss Kiss Bang Bang. Monaghan o joacă pe agenta CIA care îl urmărește pe Al-Masiah pentru a afla dacă el este cine pretinde a fi.

Jocul Lui Mehdi Dehbi este impecabil. Nu reușești să îl descifrezi nici ca sfânt, nici ca șarlatan, nici pe pământ israelian, nici în Damasc, nici în Texas unde ajunge în cele din urmă- cam repede și cam prea ușor. Filmul are scăpările sale, cum ar fi întâlnirea lui Al-Masiah cu președintele american, și asta cam ciudată și cam rapidă, întâlnire ieșită din protocoale și neașteptată și, când ești gata să spui că e cam prea de tot, lucrurile se schimbă cât să te irite așteptarea sezonului doi.

Sezonul 1 a fost lansat pe 1 ianuarie și are 10 episoade.

Filmul trece de glazura rețetei de succes, ajungând la un miez care, deși atât de discutat și aparent comun, este mereu de actualitate: sufletul omenesc complex și frământat.

Pastorul texan care merge pe cuțit între limita credinței și a necredinței, socrul lui care face milioane din predicile televizate, agentul evreu- un ateu dur, tânărul discipol palestianian sunt oameni în căutarea unui sens și în negăsirea lui…

Analogiile cu creștinismul și Prima Venire sunt sugerate, sau subtil amintite de creatorul serialului, Michael Petroni, cel care a semnat și scenariul filmului „Hoțului de cărți”, de pildă…

Ideea finală a filmului este că, pentru fiecare dintre personaje orice credință ar avea, Mesia reprezintă încunarea așteptării întâlnirii cu Dumnezeu, că pe Mesia îl așteaptă și evreul, și arabul și creștinul (pentru care El ar veni a doua oară) și fiecare îl dorește adânc, în sufletul său.

Și creștinii ar putea semna o petiție împotriva filmului, având în vedere că este o blasfemie, nu-i așa?, Hristos spune că, da, va veni a doua oară, dar nu și că va mai sta pe aici, cu noi, la hotel, întâlnindu-se cu președinți americani și făcând din nou adepți.

A doua oară, spun Scrierile Sfinte, El va veni pentru Judecata de Apoi. Și atât.