Întâlnire cu un domn

Întâlnire cu un domn Dorin Ioniță, Lanto Communication

Acum câteva zile m-am întâlnit cu un domn de la care aveam de luat niște bilete la un spectacol pe care domnia sa îl organizează la Ateneul Român în fiecare decembrie de mulți ani încoace.

Ne-am hotărât, mai mulți prieteni, să ne luăm bilete și să petrecem o seară frumoasă la Ateneu, o seară „black tie”, fără alt motiv decât acela că… suntem prieteni și că e sâmbătă seara și că aveam să vedem un concert superb.

Așa că m-am întâlnit cu Dorin Ioniță, așa se numește domnul director al Lanto Communication, să iau biletele, să bem o cafea, să vorbim despre spectacol. Nu îl cunoșteam pe domnul Ioniță, nici acum nu-l cunosc bine, întâlnirea noastră a fost scurtă și la obiect.

Cu toate astea, am avut timp să bem o cafea și să petrecem o jumătate de oră de vorbă la o masă, la Agora Floreasca, la restaurantul italian, „Sara”.

Am dat aceste detalii pentru că ele conturează frumos acele 30 de minnute care mi-au plăcut și am să vă spun și de ce.

Domnul Ioniță este genul de domn de modă veche, așa cum nu se mai „fabrică” azi.

În primul rând, mi-a sărutat mâna atunci când ne-am întâlnit și am făcut cunoștință. Da, știu, pandemie, risc epidemiolog, știu, da, dar… gestul acesta nu se mai face, gestul acesta în care un bărbat se apleacă și sărută mâna unei femei, este pe cale de dispariție, dacă nu cumva a dispărut deja. Veți spune că nu mai e la modă, că e învechit, etc. Poate, nu m-am dat nici eu în vânt după el, dar depinde și cum face bărbatul acest gest. Adică ce atitudine precede și urmează gestul cu pricina.

Apoi, când am intrat, mi-a luat haina de pe umeri, mi-a tras scaunul ca să mă așez.

Ne-am așezat față în față, ne-am comandat apele, cafelele și am început să vorbim.

Nici măcar nu contează despre ce am vorbit, nu despre asta vreau să scriu, ci despre cum s-a vorbit: cu voce joasă, frazele spuse aveau o legătură naturală între ele, construiau dialogul nostru ca piesele de puzzle care își găsesc locul.

Domnul din fața mea avea proprietatea termenilor, făcea pauze doar ca să găsească cel mai bun cuvânt care să exprime ceea ce avea de spus. Gramatica era impecabilă, discuția curgea natural, expresia feței sale se coordona cu discursul și ideile aveau o limpezime relaxantă.

Domnul acesta era prezent, știa să poarte o conversație. Nu un dialog. O conversație. A știut să umple 30 de minute cu lucruri inteligent spuse, cu zâmbete și a avut forța să ducă această conversație, să o conducă.

Cum să spun? M-am simțit condusă ca la dans. De obicei, eu sunt cea care colorează discuțiile, care le manevrează, le coordonează, le duce și le încheie, și asta din teama de tăceri, din teama de ridicol, mai ales.

De data aceasta, am avut un interlocutor care s-a dovedit mai puternic, deosebit de gentil și plin de verb și care mi-a lăsat o impresie puternică.

Deși au fost 30 de minute, domnul din fața mea părea că are timp, că nu se grăbește (deși știam că o face).

Nu mi-a dat impresia de grabă, nu mi-a trecut prin cap nici să mă uit la telefon, și nici la ceas. Mai spre final când, desigur, și telefonul său, și al meu au început să sune, mi-am dat seama brusc că e ceva greșit cu oamenii, cu mulți dintre ei, dintre noi.

Nu mai știm să stăm la o masă fără să ne uităm pe telefoane, nu mai știm să privim în ochi partenerul  de discuție, nu mai știm să dăm exemple, sau să descriem situații fără să dăm drumul unui video, să deschidem un link sau un cont de social media. Nu mai știm să dedicăm 30 de minute, atât, 30 de minute cuiva cu care stăm de vorbă.

Dependența noastră de tehnologie s-a transformat în ceva nociv.

În fine, am plecat de la întâlnirea aceasta cu convingerea că a durat mai mult decât a durat, pentru simplul motiv că fiecare minut care a trecut a fost consistent și frumos.

Mulțumesc, domnule.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.