M-am plimbat  prin București, orașul acesta gri și trist, murdar și neiubit…

Mi-e drag de el, dar el nu le-a fost drag celor care l-au făcut/condus, cu excepția câtorva primari care s-au preocupat ca el să respire și să arate la un moment dat ca micul Paris.

Nu mă pricep la istoria Bucureștiului, sunt aici doar de 30 de ani:) Mi-am trăit mult de jumătate din viața aici, dar nu aici m-am născut și copilărit.

Îmi plac străzile și casele, oriunde mă duc, mă uit curioasă până și la perdelele pe care și le pun oamenii la ferestre.

Iubesc casele, mediul în care trăiește omul cele mai intime momente ale sale. Casele în care am stat eu, de exemplu, deși au fost diferite, mari sau mici, toate au avut ceva din mine, pe toate le-am făcut „acasă”, chiar dacă era o cameră de cămin sau un apartament generos..

Casa este, pentru mine, locul cald, intim, prietenos, lipsit de complicații, odihnitor, simplu, parfumat. E casa familiei, e locul plin de energia ei.

De aceea îmi și place să răsfoiesc din când în când cărți în care citesc despre arhitecți sau arhitectură, sau să mă uit la documentare despre acest subiect.

Și deunăzi mi-a căzut în mână cartea despre Frank Lloyd Wright, cel mai mare arhitect american al secolului al xx-lea, la noi poate mai puțin cunoscut, dar dacă menționez aici despre Fallingwater, casa despre care s-a pus că este cea mai frumoasă a timpului său, o adevărată operă de artă, poate sună cunoscut. Casa a aparținut soților Kaufmann care-și doreau o locuință de weekend în Pennsylvania.

M-am uitat pe câteva imagini și recunosc că nu aș fi petrecut doar weekendurile acolo, ci poate întreaga viață. Casa a fost construită în 1935, dar pare că a fost ridicată ieri. E modernă, zveltă, organică, vie.

Și, răsfoind albumul cu lucrările lui Wright, am găsit un capitol dedicat unui proiect neexecutat de maestru din 1958.

În 1932 Wright publica The Disappearing City, o carte în care explica nevoia de descentralizare. (1932, da?) dorința de a părăsi orașele poluate și suprapoluate pentru a regăsi peisajul natural.

El a și propus o soluție utopică pe care a intitulat-o Broadacre City, un oraș căruia i-a realizat o machetă de 3,5 mp pe care a expus-o apoi prin toată America.

Wriht era convins încă de atunci de condițiile nesănătoase oferite de orașe.

El scria deja în 1931:

„Orașul este un triumf natural al instictului de turmă asupra umanității. Este el, ca urmare un rău necesar și trecător, un ultim vestigiu al începuturilor umanității care va dispărea pe măsură ce umanitatea va crește. Eu cred că orașul, așa cum îl cunoaștem azi, este destinat dispariției. Noi suntem martorii accelerării care precede disoluția.”

Mai târziu, în 1958, reia tema și transformă Broadacre City în The Living City, un oraș cu „taxiuri elicoptere” și cu „ambarcațiuni atomice”. Orașul ipotetic este plasat în mijlocul unui peisaj dominat de coline dulci, cu vaste preerii, înconjurat de lacuri și râuri.

(Întotdeauna omenirea a avut parte de un Leonardo sau de un Jules Verne, indiferent de secol. Wright a fost și Leonardo și Jules Verne…)

Vorbește, de fapt, de ceea ce avea să devină suburbia unui oraș american.

Și, revenind la București, așa cum este orașul de amestecat, rănit și bolnav, așa mi se par multe din suburbiile lui. Din păcate, nu numai orașul oferă condiții nesănătoase, ci și cartierele din afara lui, înghesuite, scumpe și prost alcătuite (în cele mai multe cazuri).