Desprinderea de părinți

Desprinderea de părinți The portrait of a young Asian guy in a red toy car in front of a gray wall with spaceship and planets.

Îmi aduc aminte momentul în care am ieșit pe ușă. Plecam la facultate la București, chestie teribil de importantă în anii aceia, în orașul meu, Pitești.

Am plecat ca și cum m-aș fi aruncat în necunoscut, pentru că așa și era și am simțit că tot ce învățasem acasă și la școală se transformă brusc  într-un nucleu dur în interiorul meu care avea să mă țină cât de cât în echilibru în anii următori, până când aveam să devin un adult.

Aveam 21 de ani. Era târziu, mulți dintre prietenii mei erau deja în anul 3 la facultate, dar eu dădusem de prea multe ori la medicină și mă săturasem. Oricât aș fi insistat, nu acesta era drumul meu, deși eu îl forțasem la limită.

Am plecat de acasă și nu am realizat că mă desprindeam de ai mei. Am traversat holul blocului și am ajuns la liftuș care știam că nu mă va duce în jos, la parter, ci în sus, la nori.

Nu m-am întrebat atunci ce-o fi în sufletul alor mei, nu mă preocupa asta. Aveam să cuceresc lumea, eram sigură că voi ajunge acolo sus, undeva, unde voi înțelege ce se întâmplă pe planeta asta și în lumea asta pe care doream să o cunosc persoană cu persoană- vreo 5 miliarde, atunci…:)


Zilele astea Theo mi-a spus că abia așteaptă să facă 18 ani ca să plece de acasă… Și o săgeată a trecut prin inima mea, deși știu că ceea ce spunea ține de firescul vieții. Și am început să mă întreb „când a trecut timpul?” A fost puțin și a trecut repede.

Și desprinderea lui va fi curând poate, nu mai are mult până la 18 ani. Va pleca traversând holul blocului – bine că nu avem lift, că așa îl voi putea urmări pe scări, până jos😊

Și, după ce el va închide ușa în urma lui, eu mă voi întoarce spre bărbatul meu cu care voi avea de împărțit restul vieții și abia acum înțeleg eu de ce am jurat amândoi „până când moartea ne va despărți”. Vom îmbătrâni împreună așteptând nu scrisori, ci un mail, sau un mesaj vocal, un Facetime din când în când… sau ce metode de comunicare vor fi atunci

Și amândoi vom deveni două stânci în mijlocul mării la care copilul nostru se va întoarce ca să se lege cu odgoanele atunci când apele vor fi tulburate sau se va simți obosit de atâta înot.

În rest, drumurile duc mereu înainte…

Nu e ușoară desprinderea pentru părinți. Abia acum îmi dau seama ce au simțit ai mei când am plecat…

Însă nici pentru cei tineri nu e ușoară, de aceea nu pot decât să mă rog ca forța vârstei lor să îi ajute să zboare cât mai sus și aripile lor să fie cât mai mari.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *