Nu am avut niciodată o astfel de experiență până acum. Nu mi-au fost pierdute bagajele la aeroport, poate că uneori am așteptat prea mult la bandă, dar de pierdut, nu, niciodată.
Deci trebuia să se întâmple și asta, mă gândesc, că nu puteam rata așa o porție de adrenalină.
Povestea începe în dimineața în care am ajuns la Bruxelles…
Așadar: aterizăm, trecem de vamă și ajungem la zona de recuperat bagaje unde așteptăm, și așteptăm, și nimic.
După o oră, ne dăm seama că pe banda care se învârtea plictisită rămăsese o singură geantă, care însă nu era a noastră, deși semăna foarte tare.
Mihai întreabă la biroul de „bagaje pierdute”, face o cerere, zice că nu e bagajul, și acum ce facem, etc
Între timp, pe bandă se rotea aceeași geantă care rămăsese ultima, desigur. (Uneori există o geantă ultimă și singură pe carusel, ați observat? Și mereu m-am întrebat, când am văzut asta, ce s-o fi întâmplat cu omul care avea geanta, unde o fi aterizat?)
În fine, o ridic de pe carusel și mă uit la etichetă: numele posesorului, un anume Ovidiu Popescu… Bagajul, la fel cu al nostru: un Samsonite bleumarin, de dimensiuni mari. Și brusc, realizăm ce s-a întâmplat.
Numitul Ovidiu ne-a luat geanta, crezând că e a lui, pe bandă rămânând a lui, care nu avea de cine să fie recuperată.
Ce faci? Cu cine vobești? Unde îl găsești pe Ovidiu în lumea mare? Dacă a plecat cu geanta spre Miami, sau în Australia? Cine este acest om? Cum să dai de el?
Să ne bazăm pe faptul că și el și-a dat seama de eroare și că îl va trimite înapoi la Bruxelles cu primul avion? Sau cum?
Ne urcăm în mașină spre casă (o parte a familiei este în Belgia) și începem să ne gândim la o soluție…
Sun la compania de zbor. După 15 minute de muzică clasică, îmi răspunde o doamnă. Îi spun ce și cum. Notează problema, mă anunță că revine și revine. Îi spusesem desigur numele celui care încurcase bagajele. Îmi comunică deci că domnul în cauză a luat biletele printr-o agenție la care va suna să-l anunțe de eroare.
Aștept. Revine, mă întreabă dacă poate da numărul meu de telefon agenție. Ah! Îmi vine să-i spun „nu, că nu e nevoie, mă găsește cu cristalul!”…
În fine, long story short, mă sună Ovidiu.
Nici că se putea mai rău.
Era marinar! În drum spre portul Anvers de unde trebuia să se îmbarce pe navă ca să plece 5 luni pe apă!!!
Ia uite zic, nu ne puteam lua bagajul un contabil din Bruxelles, sau o un profesor din Liege? Trebuia să fie un marinar pe care îl așteaptă 5 luni pe oceane? Cu hainele noastre? Exclus.
Omul, na, marinar obișnuit cu ierarhia, zice:
– Trebuie să-mi întreb comandantul cum putem facem, pentru că eu, odată ce mă urc pe navă, nu mai am voie să cobor.
– Venim noi la Anvers, îi zic.
– Nu, nu aveți voie să intrați în port așa, oricum. Vă sun eu din nou.
Comandantul navei îi zice: „oficial, lucrurile trebuie făcute oficial”, lucru cu care suntem de acord, în fond și el avea să recupereze de la aeroportul din Bruxelles, geanta lui, nu?
Ne mai sună o dată și ne spune că va trimite bagajul nostru printr-un coleg care se va întoarce în România a doua zi dimineață și că agentul de turism, șoferul belgian, mai exact, cel care avea să-l aducă pe marinarul român care se întorcea acasă, ne va preda nouă geanta și o va lua pe a lui Ovidiu.
A doua zi ne trezim din nou la 6 ajungem din nou la aeroport, facem glumele de rigoare, dăm telefon marinarului care venea spre Bruxelles.
Ne întâlnim cu el la aeroport și, fericiți, îl întrebăm:
– Unde e bagajul?
– A, păi nu-i la mine!
– Dar la cine?!
– La șofer!
– Și unde e șoferul?
– Mi-a spus că la restaurantul X, care se află cu un etaj mai jos.
Coborâm în fugă, ajungem la restaurantul X unde șoferul… ne aștepta cu bagajul. Zâmbim cu gura până la urechi. Întindem mâna după bagaj, șoferul zice „Nein! Oficial!”
Predăm bagajul la biroul de bagaje, belgianul vede că gențile seamănă, o ia pe a lui Ovidiu, se destinde, râde, zice că va povesti și prietenilor lui această întâmplare.
Ceea ce am făcut și eu azi:)
