Emilia Popescu este o actriță de forță. Expresivitate, feminitate, experiență, farmec. Întâlnirea cu ea este caldă pentru că Emilia te privește în ochi cu sufletul.
Ești așa de veselă precum pari?
Da. Cred că m-am născut râzând. Am avut o copilărie veselă pentru că și părinții mai erau la fel. Tata era actor la Operetă, mama a fost balerină tot acolo, dar după ce m-a născut a devenit coregrafă.
De ce?
Pentru că eu m-am născut când mama avea 41 de ani și tata 52. Acum e ceva banal, atunci însă era ceva extraordinar.
Așa au vrut?
Așa s-a întâmpat, sunt un „accident”:)
Și Emilia de unde vine?
De la tata. Tata este Emil Popescu. Dar mie nu mi-a plăcut niciodată numele meu. Îmi place Emily, dar nu Emilia.
Ce relație ai cu vârsta ta?
Acuma am o relație bună, dar am avut 3 momente în care nu am fost confortabilă cu vârsta: la 21, 38 și la 50. Acuma zic uite ce proastă am fost... Dar atunci, la 50, am plâns vreo 6 luni înainte. Așa… ca să mă pregătesc…
Ești un om al stărilor…
… Extreme, da… Uneori le pot stăpâni, dar nu mereu. Așa m-am născut cred…
Și pe care le stăpânești?
Păi, de pildă, nu pot spune mereu ce gândesc atunci când mă simt umilită sau când mă enervează foarte tare cineva. Mă abțin foarte mult, cam 90% din timp eu mă abțin. Mă gândesc că e o metodă mai bună să tac și să las timpul să rezolve. Am observat că mai mult femeile procedează așa, bărbații mai puțin…
Teatrul ascunde lucruri, ca tu să le găsești
Cum ar arăta o lume în care toți am spune tuturor ce gândim?
O lume plină de haos, nu ar fi ok. Trebuie să ne gândim la consecințe, pentru că pe moment îți vine să spui lucruri… Dar, deși adevărul trebuie spus, contează momentul în care o faci și efectul pe care îl obții. Pentru asta e nevoie de creier, nu numai de temperament…
Se mai joacă azi teatru ca acum 30, 40 de ani? Se mai poate juca așa sau teatrul modern presupune alt ritm?
Hmm… Uite eu am să-ți spun că George Constantin acum 30, 40 de ani era unul dintre cei mai moderni actori. Ar vrea unii din 2050 să joace cum juca George Constantin. Amza Pellea a murit acum 35 de ani și a fost unul dintre cei mai moderni actori. El poate sta laolaltă cu Robert deNiro în orice film. Se poate spune că nu se joacă la fel ca în teatrul din anii 50, în stilul oratoric al lui Vraca, de exemplu… Un stil mai mult expus…
Dar un actor nu trebuie să declame?
Nu. Un actor nu trebuie să declame, un actor trebuie să fie. Pe scenă trebuie să fii, nu trebuie să expui. Sunt actori care și azi joacă așa, sunt exteriori, lumea nu știe și sunt actori care joacă extrem de asumat, cot la cot cu spectatorul pe care îl lasă să descopere singur înțelesuri. Teatrul ascunde lucruri ca tu să le găsești! Că dacă ele sunt expuse, ce spune textul asta și arăt, atunci joc într-un singur plan. Teatrul are mai multe planuri, trebuie să te duci în toate, nu să rămâi în primul și atât. Dar e și adevărat că sunt multe feluri de teatru: teatrul de bulevard este într-un fel, iar dacă joci Cehov așa, nu e bine.
Dacă te-ai reîncarna peste 200 de ani tot în Emilia Popescu, ai face tot teatru?
Sper că dacă se va întâmpla asta să devin pianistă. Mă exprim mai bine prin muzică.
Te-am văzut recent în Blache DuBois din Un tramvai numit dorință… La final, la aplauze, toți erați consumați… Nu vedeați publicul din fața voastră, erați arși…
Da, așa se joacă teatrul, cu sufletul, cu creierul. Sigur, ai nucleul tău interior care se reface, dar ai nevoie de un pic de timp pentru asta.
Un actor nu trebuie să declame, un actor trebuie să fie. Pe scenă trebuie să fii, nu trebuie să expui.
Actorii sunt oameni dificili?
Nu știu, eu nu mă văd dificilă. Poate am stări ca orice om care își dorește să facă ceva în meseria lui. Dar e valabil pentru oricine care face o meserie căreia i se dedică… Actorii vor să fie tot timpul pe scenă și probabil că această dorință care nu se stinge, care nu se micșorează o dată cu trecerea timpului ci dimpotrivă, poate asta ne face să părem dificili sau nemulțumiți. Eu sunt nepermis de normală pentru meseria de actriță.
Ai fi putut fi actriță și pe Broadway?
Foarte multă vreme am crezut că da. Că suntem înfumurați și, când suntem tineri, totdeauna credem că nu ne-am născut unde trebuie… Acuma îți spun că nu, datorită firii mele. Dar dacă mă nășteam acolo și aș fi avut și norocul pe care l-am avut în România, probabil că o vreme aș fi jucat, dar nu aș fi rezistat la tensiunea care e acolo și la pretențiile care sunt acolo ca să rămâi mai multă vreme în top. Tu nu-ți mai aparții, îți spune agentul câte kilograme să ai, când să faci copii, pe cine să iubești, dacă să stai cu copiii, la ce petreceri să te duci, ce yoga să faci. La asta nu aș fi rezistat. Dar nu pot totuși ști, că dacă mă nășteam acolo, poate că era altceva, dar dacă mă întrebi acum, asta răspund, că nu.
Ai dus-o pe „Blanche” cu tine acasă?
Am început să o duc acum, după vreo câteva spectacole.
Simți că e cu tine?
Nu o simt, apare ea. Dar nu e prea e bine ce zic eu, că ea nu era în regulă, era un om lovit la care calitățile pălesc și sunt înlocuite de frustări, de aceea și devine în unele momente chiar personaj negativ. Ca s-o joci trebuie să-i găsești mereu o motivație pentru lucrurile urâte pe care le face.
Dar nu asta facem cu toții? Ne găsim motivații pentru lucrurile pe care le facem…
Ba da, dar motivații nu există întotdeauna. Noi ne-o găsim, pentru că suntem… oameni. Dar nu e frumos, nu ar trebui s-o facem. Dacă revenim la Blanche, ea este un om înfrânt care a avut tot și a pierdut tot! Și noi o cunoștem pe Blanche în momentul în care a pierdut tot, când ea este o „fotografie” a ceea ce a fost. S-a născut bogată, frumoasă, veselă, deșteaptă, cultivată, inteligentă și… a pierdut tot. Dar dacă mă urmărește este pentru că, așa cum spunea Florin Zamfirescu, nu numai noi lucrăm rolul, ci și rolul ne lucrează pe noi.
Ceum definești teatrul modern?
În principiu, teatrul trebuie să ajute oamenii, fiind oglinda timpului lor. Chiar dacă faci Corneille și Racine și tragedie greacă, trebuie să o faci pentru oamenii timpului tău. Orice piesă mare din orice epocă trebuie jucată pentru oamenii de azi. Și modern înseamnă că mijloacele de expresie sunt adaptate vremurilor, însă ele nu trebuie să elimine esența. Aici e o problemă cu teatrul contemporan, pentru că uneori esența pierde în fața mijloacelor. Știi ceva? Eu cred că și acuma, dacă o aduci, de exemplu, pe Edith Piaf care arăta cum arăta, la un liceu și o pui să cânte în sala de festivități, copiii nu se vor mișca, Există ceva dincolo de orice timp, vârstă, tehnologie. Pentru că fiecare dintre noi are un suflet de care poate nu mai este conștient, dar el e acolo și abia așteaptă să fie atins. Când am spus Edith Piaf, am numit un geniu, sigur, dar pentru a stârni un incendiu, îți trebuie flăcări mari, nu un băț de chibrit. Autenticitatea va avea de câștigat întotdeauna. Omul când vine la teatru nu trebuie să fie cultivat, sau specialist, sau… El trebuie să fie un burete peste care tu arunci ceva. Dacă tu arunci nimic, el se va impregna cu nimic.
Eu cred că și acuma, dacă o aduci, de exemplu, pe Edith Piaf care arăta cum arăta, la un liceu și o pui să cânte în sala de festivități, copiii nu se vor mișca.
Ești oprită pe stradă? Ce ți se spune?
Da, sunt oprită… Mi se spune că sunt mai slabă ca la televizor, mă întreabă de ce nu apar mai des. Mă recunsoc mai cu seamă după voce, dacă au dubii atunci când mă văd. Cum încep să vorbesc, cum văd că mă recunosc.
De ce nu te-a operat pentru a scăpa de ochelari?
Îmi place să port ochelari, mi se pare că sunt altă persoană cu ochelari. Dar pe scenă îmi place fără ochelari, pentru că pot transmite mai ușor. Ochelarii pentru mine sunt un scut.
Ai făcut mereu un cuplu fantastic cu Ștefan Bănică. Ce v-a unit?
Avem noi o chimie specială. Ștefan e un tip complicat, e o diferență foarte mare între cel de pe scenă și cel din sketch-urile noastre tv. Ștefan e foarte riguros în timp ce eu nu, el e matematic și eu nu. Pe el nu-l enervează că eu sunt așa, dar pe mine mă enervează că el e matematic. Mi-ar plăcea să fiu și eu și chiar mă strădui, dar… Sunt mai impulsivă… Mi se reproșează asta de către regizori…
La comedie nu se poate fără matematică
Ce înseamnă matematică în scenă?
Să te ții de starea respectivă în timpul pe care l-ai stabilit la repetiții, să respecți pauza, reacția… Tot. Matematic, la secundă. De fiecare dat același număr de secunde. Rigoare. Unde nu se poate fără matematică e la comedie. La comedie- am zis, am așteptat, s-a dat poanta. Pentru a avea efectul comic e obligatorie matematica. Nu există fără. Am dat-o într-un anumit fel, a căzut, am reacționat. Am dat-o, a căzut și reacționez cu 3 secunde mai târziu… gata, am plecat la metrou să mă duc acasă, e pa! Și la dramă trebuie matematică, chiar dacă mai cade o lacrimă, mai trece o secundă… Dar la comedie nu se poate fără matematică.
Și actorul de comedie nu e neapărat un tip vesel.
Nicidecum. Nu, oamenii care fac comedie nu sunt cei mai veseli oameni.
Cum simți publicul de azi față de cel din trecut?
E mai superficial, cu mai puțin respect pentru un spectacol de teatru. Dar nu mereu… Cum zicem noi, am fost bun, dar am avut și un public deștept. Deseori, din păcate se râde masiv chiar la momente dramatice.
Și pe actori îi deranjează mult, nu-i așa?
Da, te simți inutil…
Simți că lipsește ceva din teatrul de azi?
Poate vocația. Și implicarea. E atâta alergătură după câștig, încât e imposibil să faci la fel de bine și să fii la fel de autentic și să arzi cum trebui să arzi când joci 2 sau 3 spectacole de pe zi. Astea sunt vremurile în care trăim și deja ești privit ca un tip desuet sau răsfățat dacă vrei să ai 2 roluri pe an sau un spectacol pe seară. Și cumva sunt și de înțeles… În odioasa epocă, vedetele erau artiștii, nu existau alte vedete. Acuma când vedetele sunt fetele care se epilează și își pun botox, cum sunt priviți actorii? Ca o bere. Suntem ca o bere pentru oameni, O bei și pleci acasă. Floricele suntem, semințe… Și această răsturnare a valorilor care nu se va mai regla niciodată, ne face și pe noi să fim la fel. Eu de ce să mai vreau să mor pe scenă? Pentru cine? Toată marea generație a murit pe la 60 de ani. Dar ei cînd ieșeau pe stradă erau cunoscuți de toată lumea de la dactilografe la președinți. Oamenii știau numele actorilor de teatru! Sigur, actorul bun își dă și acum viața când e pe scenă, dar după aia îți spui că nu merită. Și când spui asta, doare… Ieși după câte un spectacol atât de fericit și împlinit și… simți că nu contează pentru nimeni și de aceea a căzut foarte jos nivelul de implicare…
A dispărut presa de specialitate, au dispărut criticii. Ar fi nevoie de ei?
Da, pentru că înainte, când scria marele cronicar X despre un spectacol, lumea știa la ce vine, sau știa că nu are rost să vină… Așa cum au început să dipară cărțile din bibliotecile oamenilor, așa a pierit și presa..
Cum ești ca mamă?
Îngăduitoare, iubitoare, deloc autoritară…
Și Maria cum e ca fiică?
E matură, e foarte înțelegătoare cu mine. E un copil extrem de sensibil și rezonează mult cu stările mele… Când vine Maria la spectacol și-i place, este extraordinar!… Maria e motivul pentru care vreau să strălucesc și să fiu extraordinară. Ca ea să fie mândră de mine și să-i dovedesc că merită să arzi pentru pasiunea ta.
Ea s-a îndreptat către creația de haine, spre modă…
Da, este la început și eu îi spun că drumul va fi greu și lung, chiar mai lung ca viața… Dar dacă își proiectează unde vrea să ajungă, va ajunge. Ar trebuie învățati copiii să-și proiecteze ținta, pentru că dacă vizualizezi unde vrei să ajungi, nu se poate să nu ajungi! Nu se poate! Mariei cariera mea i-a demonstrat că e greu, că e nedrept, dar că merită!
Cu ce gând te duci la culcare?
Mă duc mulțumită la culcare dacă s-a sfârșit cu bine ziua respectivă, dacă am de lucru, iar dimineața mă trezesc bucuroasă. Bucuroasă că m-am trezit.
Când ai avut parte de cele mai lungi aplauze?
Oh… Au fost multe… Nu știu… La spectacolele cu Florin Piersic, la Câinele grădinarului când am jucat cu Moțu Pittiș. Vorbesc acum despre trecut, dar și în prezent sunt seri în care sunt aplauze lungi și atunci îmi pare rău că nu văd, pentru că îmi spun colegii măi cum se uitau oamenii... Țin minte că odată mi-am pus ochelarii la aplauze, ca să-i văd…
De ce ți-e dor?
De Maria când era mică și de echipa de la Teatrul Bulandra, echipa aia extraordinară în care am fost câțiva ani și în care am simțit că trăiesc pe o altă planetă.
