La întâlnirea cu colegele din #acinceaputere am vorbit despre ce am mai făcut, ce mai scriem, ce alegem din lista noastră lungă de subiecte.

Și, pentru că eram sub influența  lui Heather Morris și a cărții sale proaspăt lansate, „Surori sub dogoarea Soarelui Răsare”, eu am propus să scriem despre solidaritatea între femei.

Cartea, pe care le-am povestit-o pe scurt, era despre supraviețuirea femeilor în lagărul din Sumatra, acolo unde, în Cel De-al Doilea Război Mondial, sute de femei din Australia și Marea Britanie au fost prinse și luate prizoniere de soldații japonezi. Ele au reușit să supraviețuiască prin solidaritate și sprijin și, citind asta, mi s-a umplut inima de speranță și de gânduri idealiste.

Sunt o victimă ușoară atunci când ideile mărețe îmi dau târcoale și mă entuziasmez imediat, creez instantaneu lumi mai bune, mă umplu de speranță până când… mă dezumflu dureros la contactul cu realitatea.

În fine, am propus acest subiect, a fost aprobat în mica noastră ședință de redacție și m-am așezat în fața laptopului.

Am sunat și întrebat femei pe care le cunosc dacă ele consideră că există solidaritate feminină la noi și majoritatea mi-a spus că nu.

M-am dezumflat și mai tare…

Cunosc femei, și nu puține, care au creat organizații de ajutorare a altor femei aflate în dificultate, femei care sunt voluntare în aceste cauze. Cunosc femei care luptă pentru drepturi egale și pentru egalitate de gen, care adună în jurul lor comunități de susținere. Cunosc femei care au creat grupuri uriașe în care solidaritatea a funcționat admirabil (vezi Atena Boca cu ale sale grupuri de mame, excepțională dovadă de solidaritate feminină).

Cred cu tărie că mai multe femei aflat într-o situație de criză sau într-un context mai aspru, se pot ajuta fără prea multe cuvinte și declarații, doar pentru că sunt femei. Și mă bazez, când scriu asta, pe un studiu despre care tot Heather Morris mi-a povestit, care s-a făcut după războiul mondial cu numărul 2, prin care s-a încercat găsirea unor răspunsuri la întrebarea de ce femeile care au trecut prin aceleași traume ca bărbații au reușit să le depășească mai repede decât aceștia și au supraviețuit mai „sănătoase la minte” decât ei.

Și studiul a scos la iveală faptul că femeile, aflate în situații limită, sunt solidare și nu încearcă să ocupe locuri de putere în grup, pe când bărbații au această tendință, lucru care separă, strică și nu ajută la găsirea de soluții.

Suntem diferiți fără doar și poate și atunci mă întreb cum se face că, de exemplu, în organizații profesionale în care femeile sunt abuzate, jignite, etc, alte femei, colege de birou sau de proiect nu sar pentru ele. De ce femeile nu se simt solidare decât în grupuri mici de prietene? De ce nu trec de pragul competițional al vieții și nu sunt lângă semenele lor?

Și, pe când eram așa, pe panta negativă a gândurilor mele și le scriam colegelor din grup că nu prea mai rezonez cu subiectul și nu cred că am ce să spun nou, primesc un mail- pentru că, nu-i așa, cuvintele cheamă realitatea (nu știu dacă ajutate de algoritmi sau de microfoanele ascunse în telefon😊) pe care îl citesc cu ochii mari: era de la Asociația Women for a Better Society, iar textul începea cu „Doamnelor, nu mai sunteți singure!” Era vorba despre un eveniment organizat de această asociație, numit „STOP abuzului asupra femeilor” care era definit ca un apel la acțiune pentru protejarea și susținerea femeilor din România.

Apoi, tot ieri, primesc un telefon prin care eram întrebată dacă nu vreau să susțin un demers superb al actriței Ioana Flora, intitulat Fragile, care este de fapt un fel de hub al poveștilor adunate de la femei aflate în situații extreme – nu numai violență sau abuz- care ajută la răspândirea acestora și la dirijarea lor către alte asociații care le pot ajuta concret.

Lecția pe care am primit-o într-o singură zi, în care poate întâmplarea (sau nu) mi-a demonstrat că trebuie să privești în direcția bună pentru a nu te lăsa cuprinsă de lehamite, a fost foarte valoroasă.

Și, de fapt, cred că asta este concluzia: că solidaritatea se construiește prin educație (iar am ajuns la asta) prin empatie, prin eleganța sufletului și prin valori sănătoase. Pentru că, decât solitară în mijlocul problemelor, mai bine solidară în rezolvarea lor.

Vremurile pe care le trăim, pline până la refuz de război și ură, nu se pot calma decât tot așa, cu solidaritate, diplomație, empatie, etc, oricât de enervantă ar fi pentru unii aparența de clișeu a aceastei concluzii.