Rușinea nu e soluția

Rușinea nu e soluția

A mai trecut o vară.

Am fost din nou plecată pe plaja pustie unde am fost și anul trecut. Și nu, nu am ales-o pentru că nu e populată, deși și acesta a fost un motiv serios, ci pentru imensitatea ei, pentru calitatea apei, a nisipului, pentru florile de pe margine și pentru liniște.

Plaja văzută de sus. Foto nemo_photograhy

Am fost ani de zile pe plaje sufocante unde stăteam șezlong lângă șezlong, am fost pe litoralul românesc, am fost pe plajele oceanelor și ale altor mări decât cea Neagră. Am trecut de la nudism la costum de baie întreg și m-am expus periculos de mult la soare până să ajung dependentă de cremele de protecție înțelegând rostul și rolul lor.

Însă niciodată, dar absolut niciodată nu am simțit că se uită cineva câș la mine, deși nu sunt și nu am fost niciodată modelul 90/60/90. Am luptat cu kilogramele în plus mai toată viața și lupt în continuare, deși am senzația că m-au cam învins.

Dar nu mi-am pus niciodată problema că aș fi frumoasă sau urâtă, că sunt grasă sau slabă, înaltă sau scundă. Nu mi-a păsat prea mult de cum arăt, deci nici altora, probabil.

Nu mi-am expus corpul spre studiu public și nici nu am judecat, la rându-mi, alte trupuri întinse pe lângă mine.

Dar am auzit, oh, da, am auzit tot felul de replici legate de aspectul celor din jur. Așa cum, când eram la liceu, colegii mei aveau porecle, poate vorbim odată despre asta, fiind strigați fie „crăcănatu”– din cauza formelor picioarelor lui, fie „ciupitu”, pentru că fața îi era plină de urme lăsate de acnee, fie „aragaz cu patru ochiuri”- pentru purtătorii de ochelari.

Cu toții râdeau unii de alții, uneori cu, alteori fără răutate

Se făcea mult mișto de felul în care arătam noi toți la adolescență, am și acum o poză cu mine și niște colegi pe terenul de baschet care este numită „noi și mingea de baschet” (ghiciți cine era „mingea de baschet”:)

Dar viața mea nu a fost urmărită de aceste atribute, ce-i drept nu prea dese

Am avut iubiți pentru care imperfecțiunile corpului meu nu au contat câtuși de puțin, am un soț care mă iubește pentru cum sunt, nu pentru cum aș putea fi, nu am simțit de-a lungul timpului nevoia de a arăta bine, ci doar de a mai slăbi din rațiuni de sănătate, desigur.

Celulita nu mi-a împiedicat cariera, imaginea de acum din oglindă nu îmi schimbă felul de a iubi sau de a mă purta.

Așa că, dacă sunteți privite într-un fel, discutate și analizate, nu vă faceți probleme. Cei care fac asta nu vă influențează nici măcar o secundă din viață.

(Am cunoscut femei de o frumusețe sclipitoare care nu erau sigure pe ele, care se considerau urâte și care sufereau din cauza unor invizibile defecte fizice pe care numai ele le știau. Așa că…)

Există totuși un adagio: am încercat cât am putut să fiu decentă.

„Dacă nu ești model de copertă, fii un model de comportament” a fost oarecum motto-ul meu. Decența, simplitatea, puțin umor și un strop de îndrăzneală au șansa să te transforme într-o femeie plăcută, dorită, apreciată. Nu îmi iese mereu chestia asta din motto, uneori e o luptă pe care o încep dimineață și o pierd spre seară. Dar mă străduiesc să contez altfel decât ca o formă din carne care, ghici ce, nu va mai fi la un moment dat!

Body shaming? Body shaming my ass…

Și mai e ceva: cei care critică felul în care arată cineva nu-l motivează pe respectivul să arate mai bine. Mulți cad în partea opusă: mănâncă mai mult, se neglijează mai mult, fac depresie. Ajutorul nu vine din punerea la zid, ci din model personal.

Decența, ziceam, că și critica are decența ei…

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.

#ACinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care, dacă (și atunci când) lipsesc, declanșează vocile acestei „platforme”editoriale.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.