Anul acesta am exagerat cu vacanța conform standardelor mele legate de durata lor și am plecat mai mult de trei săptămâni…

De obicei plec două, asta de ceva ani, fiindcă înainte, oho!, înainte, când lucram în radio și aveam vara liberă, plecam mai mult de-o lună.

Însă de vreo 15 ani încoace, cele 2 săptămâni au rămas ca perioadă fixă în care relaxarea trebuie să se întâmple că vreau, că nu vreau, că pot, că nu pot, „trebuie” să mă relaxez. Și eu, și ai mei.

În general, viața mi-a fost ca o mașină de spălat în care am trecut dintr-un program într-altul, eu fiind, desigur, înăuntru, o haină spălată și ultra spălată.

După pandemie și școala online a lui Theo, după examenul ăsta greu și „altfel” al lui de intrare la liceu, am decis că avem nevoie de o deconectare ceva mai lungă.

Așa că am lăsat acasă pisica și părinții și am plecat cu trei valize și două umbrele unde am văzut cu ochii.

Și ochii noștri s-au îndreptat spre sud, spre mare și-o altă mare, din ce în ce mai albastră, din ce în ce mai sărată.

Mai întâi ne-am întâlnit cu vechi prieteni undeva în Bulgaria, aproape de granița cu România, unde anul trecut am descoperit o femeie minunată, Albena („da, așa mă cheamă, ca pe stațiune”– ne-a spus) la care ne-am hotărât să stăm mai des fiindcă este o romantică, o artistă (sculptează, pictează), de aceea și casa ei este o oază de frumusețe și energie bună.

Am gătit, am râs, am băut vinuri albe și reci, am făcut plajă, ne-am jucat, am citit, am lenevit, dar nu am atins, totuși relaxarea dorită.

Așa că, după o săpămână petrecută la „frații bulgari”, am luat-o în jos, spre Peloponez, în direcția sud vest, spre o zonă mai puțin turistică, unde alți prieteni buni și vechi ne așteptau într-o casă răcoroasă, cu vinul la rece și nerăbdători să ne arate plajele din zonă, plaje ca niște bucăți de rai.

Aici am stat încă două săptămâni gustând adevăratul lux al timpului dilatat și al contactului cu natura care ne-a făcut martori ai miracolelor ei: o plaja mărginită de flori albe, „crini de nisip”, care înfloresc în nisipul fierbinte de peste 60 de grade (!) sau plaja unde un râu rece și limpede se varsă cuminte în marea sărată, fierbinte și leneșă, atât de leneșă că nici valuri prea mari nu a avut (cu excepția a două zile de tulburare generată de vreo furtună în largul ei, al Mării Ionice, că de ea vorbesc). Pe plaja cu flori albe am stat mai mult, fiind mai aproape de casă. Pustie, lungă, aproape infinită, cu doar vreo doi, trei localnici care își întindeau prosoapele dimineața și seara.

Plaja face parte dintr-o rezervație naturală în care este permis să intri, cu atenție însă, pentru că, din loc în loc, sunt cuiburi amenjate și protejate de voluntari în care ouă de țestoase coc la soare noi generații ce sunt eliberate la sfârșit de august într-un eveniment public, atent organizat și coordonat de voluntari.

De altfel aici ai impresia că tu ești cel invitat, nu cel care face jocurile, apa nu este marcată de geamanduri, dar nici nu este nevoie, zeci de metri de la mal apa fiind nu mai sus de umeri. Chiar și așa, din când în când marea mi-a adus aminte că terenul de joacă e doar al ei, mai ales atunci când, la câțiva centimetri de mine, un pește lung, mare de jumătate de metru și negru, cu corpul cilindric și lucios, a tăiat cu chef de joacă suprafața apei tulburând-o în jos și-n sus într-o zbatere care m-a speriat, uimit și emoționat în același timp, de am început să țip ca-n filmele proaste americane.

Am privit în fiecare seară apusul roșu și copleșitor ca pe un show oferit de cerul imens, stând cu fundurile pe nisip și asistând la minunea zilnică, cea peste care trecem cu indiferență pentru că o luăm ca pe ceva firesc, uitând că mâine s-ar putea să nu se mai întâmple pentru vreunul dintre noi.

Așa că ne-am bucurat. Adânc, autentic și constant.

Am mâncat deseori la taverne mici, de familie, unde bunica tăia cartofii chiar de la intrare, în timp ce nora sau fata se ocupa de servit, tatăl sau fiul de băuturi. Am fost întrebați după fiecare masă: a fost bine? „Da”, răspundeam cu zâmbete largi, „da, efcharisto!”

Nu, nu am mâncat fine dining, ci cartofi prăjiți, tzatziki, horta (un fel de salată cu ulei de măsline, lămâie și sare), brizola, dovlecei prăjiți și vinete prăjite, salată grecească, pește, fructe de mare, mousaka, macaroni, pastitzio și câte altele!

Dar toate, absolut toate gustoase, pline de mare, de briza ei, de soarele fierbinte și serile parfumate, de parcă ar fi fost gătite de mâna Lui Dumnezeu.

Ni s-au încurcat la masă pisici printre picioare și păsărelele ne-au asurzit, iar seara, după lăsatul soarelui în mare, toate mirosurile, mai ales cele de la „plaja cu râu”, cum am ajuns să-i spunem, deveneau iuți, mentolate, parfumate, grele, ca și cum toate ierburile astea ar fi așteptat ca, odată venită seara, să descarce în orgasme tăcute toate esențele concentrate de care se umpluseră în timpul zilei.

Am mâncat și dulciuri, cum nu? Să vă povestesc despre fursecurile cu glazură groasă de ciocolată ? Despre mille-feuille și pricomigdale? Să vă mai spun despre vinurile aspre grecești (mai ales cele albe) și paharele cu ouzo rece?

A fost o vacanță despre gusturi, senzații, bucurii, despre piele arsă, mare și râu, dar, mai ales, despre prietenie. Despre prieteni buni, dragi, despre vorbe de seară, despre râs, mult râs, despre copiii noștri împreună. Despre nimic ostentativ, despre nimic forțat, despre noi, cei umili și mici care asistă la marele mers al naturii covârșitoare, maiestuoase.

Ah, și spuneam ceva despre o poveste de iubire, da? Este o poveste pe care mi-a spus-o Albena într-una din serile în care am stat la un pahar de vin.

Mai întâi trebuie să știți despre Albena că a călătorit în toată lumea și într-una dintre călătoriile ei a traversat continentul american la volanul mașinii, de sus, din Alaska până jos, în sud, la Ushuaia.

Și în Alaska a ajuns cu mașina într-o pădure infinită, ieșind din șoseaua principală pe unul din vagile drumuri forestiere ce se ițeau din când în când. Și a mers ceva până când a văzut o casă din lemn unde a oprit și a bătut la ușă. Între noi fie vorba, curajoasă Albena…

A deschis un cuplu. Un el și o ea care, cu zâmbet pe buze au invitat-o înăuntru, au ospătat-o și, dintr-una într-alta, i-au povestit cum au ajuns acolo și cum trăiesc.

El, un manager de succes și plin de stres ca orice manager de succes, a decis să plece din orașul american în care locuia și să se retragă în pustiu, departe de lume.

Așa se face că a a construit această casă într-un loc neprimitor.

Astfel de inițiative nu se pun în practică oricum, ele sunt încurajate de guvernul canadian care chiar oferă bani celor ce aleg zonele cât mai îndepărtate pentru a trăi.

Și-a construit casa într-o comunitate de 14 indivizi care se adunaseră în aceeași arie, foarte departe unii de alții, singurul loc comun fiind o stație de alimentare cu combustibil de unde își și făceau cumpărăturile.

Ea, o asistentă medicală, decide într-o zi să plece din oraș, să-și părăsească locuința și viața urbană plină de agitație și ajunge, culmea, în același loc. Intră și ea după ore de condus pe drumul forestier, ca și Albena, și ajunge la casa de lemn și bate la ușă.

Și aici citez cuvintele ei: „Și mi-a deschis cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Am intrat în casa lui și nu am mai plecat niciodată”.

Până aici, deși caracterul excepțional al poveștii este indiscutabil, nu justifică atributul ”fantastică”.

Ceea ce este cu adevărat fantastic este că și el și ea veneau din același oraș unde locuiseră pe aceeași stradă!

El era cu 13 ani mai în vârstă ca ea, de aceea când el a decis să plece, ea era o fetiță și nu s-au întâlnit acolo niciodată. Dar destinul a făcut ca ei să se îndrăgostească într-o pădure în Alaska, recunoscându-se ca suflete pereche de la prima vedere.