Restul să moară, eu să trăiesc!

Restul să moară, eu să trăiesc!

Ne-am reunit după multă vreme în care unele dintre noi au suferit sau au avut probleme.

Am făcut un Zoom cu Ana Bîtu, Diana Cosmin, Noemi Meilman și Mara Coman, am băut un vin și ne-am întrebat ce mai există în afară de Covid și de politică pe buzele tututor? 

Păi… Covid și politică. Cum despre politică am ales să nu ne exprimăm,  deși totul este politică, nu-i așa? am rămas tot la Covid, la valul patru, la pandemia care nu se mai sfârșește, la cauze și la efecte și la ce se întâmplă de fapt la noi și nu se întâmplă la alții. De aceea am ales să scriem despre egoism.


Am dat drumul la radio. Eram la volan și mă gândeam la ale mele, la ale noastre, la de toate, când, din difuzoare se aude la Europa Fm întrebarea lui Cătălin Striblea către ascultători: „sunteți, sau nu de acord cu certificatul verde? Ce părere aveți, cum îl comentați: necesar sau inutil?”

Dau mai tare, curioasă să ascult părerile oamenilor… Unul dintre ei îmi atrage atenția în mod special:

„Nu cred în Covid- zice el. Am avut, dar nu cred în el.

Păi cum- răspunde Cătălin– ați avut și… nu credeți în existența lui?

Da, că la mine a fost așa… ca o gripă…

La Dvs, da, dar la alții a fost mai mult decât atât. A fost chiar mortal.

Păi da, că ei au avut și alte boli, asta e…”

Aici m-a blocat grozăvia. Deci… Ceilalți care au murit, zicea omul, pentru că au avut și alte boli. Adică e vina lor, responsabilitatea lor, ghinionul lor, cum ar veni, cine i-a pus? nu-i treaba mea, nu-i treaba noastră. Ce să le facem?

Și brusc m-am dumirit. Da! Asta este problema. Ăia slabi pot să dispară, că dacă sunt slabi și bolnavi, asta e soarta lor că și în junglă ăștia sunt condamnați, dispar. Cine i-a făcut așa vulnerabili? Ce să le fac eu?

Și parcă am gândit în același fel cu moderatorul, că l-am auzit și pe el întrebând siderat:

„Dar, domnule… Nu acesta este rostul societății? Să aibă grijă de cei slabi? Nu așa mergem mai departe, având grijă de ceilalți mai puțin norocoși decât noi?”

Omul a tăcut surpins de întrebare, încurcat chiar, demonstrând că la treaba asta nu se gândise…

Deci cine are comorbidități, ghinion, e treaba lui. Eu, cel sănătos, nu mă vaccinez, nu cred în boală, nu mă interesează. Restul să moară, eu să trăiesc.

Aceasta este problema! Aceasta a fost mereu problema. De aici începe totul și aici se termină totul.

Cu asta începem: cu egoismul. Și ce este egoismul, dacă nu cea mai vizibilă și mai tristă dovadă a lipsei de iubire?

Of, se tot terfelește cuvântul ăsta „iubire” peste tot, de și-a pierdut orice esență, orice adevăr și orice putere.

Și nu vorbesc aici numai de egoismul individual, ci și de cel al statului. Autoritățile sunt mereu nepregătite și nu pentru că nu ar putea, ci pentru nu au vrut și nu vor în continuare să se uite în viitor, să prevadă, să organizeze, nu vor să facă planuri B C, D… nu văd dincolo de portofel și votul obținut oricum, numai să fie obținut.

Și ce ne facem? Care este calea spre mai departe? Unde duce drumul? Unde vom ajunge, dacă nouă, în majoritatea noastră cea covârșitoare, nici măcar nu ne trece prin cap că ar trebui măcar să ne gândim la cei slabi, dacă nu să-i protejăm?

Am doar eu senzația sau țara asta se duce, se zbate convulsiv către prăpastie?

Există însă soluții, eu nu renunț niciodată la a găsi, imagina, gândi soluții. Noi să vrem și se poate. Se pot face minuni. Sunt atâția oameni în jurul nostru la care să ne uităm care, da și ei sunt români și care fac. Fac spitale, fac educație, fac caritate, fac treabă. Eu nu cred/nu vreau să cred în blestemul acesta al României fără fond, fără capăt, fără viitor, fără, fără, fără…

Regina Maria scria undeva niște cuvinte care m-au furnicat pe șira spinării atunci când le-am citit:

„ Ce pot face altceva decât să lupt în continuare, așa cum îmi dictează ceea ce eu consider a fi datoria mea, să încerc să-i conving și pe alții să muncească, să ajungă la o soluție, să nu cedeze, să facă eforturi supraomenești, să facă imposibilul în împrejurări imposibile- dacă fiecare om și-ar îndeplini partea lui de devotament, deznădejedea de zi cu zi a situației s-ar mai îndulci puțin, măcar puțin. Nu cer minuni! Cer doar efort și dorința de a ajuta!”

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.

#ACinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care, dacă și atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme”editoriale.

Lasă un comentariu:

One response to “Restul să moară, eu să trăiesc!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *