Precum în cer, așa și pe pământ… De fiecare dată când spun Tatăl Nostru- singura rugăciune pe care Isus a rostit-o- mă gândesc la două lucruri: cum o fi în cer, ca să fie întocmai și pe pământ și cum să fac să iert cât mai mult, ca să-mi fie iertate cât mai multe…
Dacă cea de-a doua chestiune ține în mod evident de mine și de voința, credința, putința mea, prima parte pare mai abstractă, mai puțin evidentă…
Pentru că e clar, nu-i așa, nu numai că pe pământ nu e ca în cer, ci și că pământul se îndepărtează în viteză de acest reper.
Ura pe care eu o simt azi în jurul meu și mai cu seamă în social media, nu are nicio legătură cu Iubirea despre care credința creștină face vorbire.
Ura împotriva fratelui meu, oricum ar fi el, nu e în lista mea de sentimente. Că altfel ar trebui să spun rugăciunea invers: „urăște-ne pe noi Doamne, așa cum și noi îi urâm pe ceilalți”…
Cum aș putea afirma eu, cu superioritate, că cei care nu sunt ca mine, sunt păcătoși? În general, cum să afirm eu, ca creștin, că cineva, oricine e păcătos? Știu eu dacă e așa?
Mă pot exprima despre altcineva în afară de mine? Pot spune eu, eu! cuiva cum să trăiască?
E posibil să nu fiu de acord, e foarte posibil să nu înțeleg, e posibil să fiu de altă părere, dar asta nu înseamnă că argumentul meu va fi al urii.
Sunt creștină. Aceasta este religia mea și nu cred că este o rușine să o afirm. Și, în fond, pentru asta am făcut Revoluția aia, sau ce-o fi fost, ca să nu ne fie rușine să ne afirmăm!
Trăiesc după principiul că nu poți avea doar o viață pe orizontală, aproape de pământ, ci ai nevoie de o verticală care să te ajute să urci în sistemul acesta de „axe” cât mai aproape de Dumnezeu.
Am fost crescută de bunici la țară. Duminica ne îmbrăcam frumos și plecam la biserică așa cum făcea tot satul. Femeile purtau batic, bluze cu nasturi și fuste negre mai jos de genunchi. Era o lume frumoasă. Era o lume pașnică sau așa o percepeam eu, copilul.
Predicile nu erau niciodată agresive sau bombastice. Erau calde, în ele se vorbea mult despre iubire.
Această iubire mi-a rămas în suflet până azi. Multă vreme am trăit cu ideea că oamenii sunt buni, că în ei trebuie să vezi mereu ce au mai frumos, să le simți potențialul și pe acela să-l cultivi, să-l prețuiești. Sigur, din acest motiv, contactul cu realitatea, mai târziu în viață a fost mult mai dur decât ar fi trebuit. Nu, oamenii nu sunt toți buni, nu toți au intenții oneste, oamenii nu sunt manifestări ale lui Dumnezeu întotdeauna.
Dar am fost învățată să cred că mila (a se citi empatia), generozitatea, respectul, smerenia, lipsa de judecată a aproapelui sunt valorile care trebuie să ne „locuiască” viețile. Nu le-am simțit mereu și nu am pretenția că le-am avut pe toate în același timp în mine. Am trăit mai mult lupta zilnică de a fi mai bună, decât bucuria că am și câștigat-o.
Dar valorile creștine eu azi nu prea le mai găsesc în jurul meu. Societatea s-a schimbat, lumea s-a schimbat. Și nu neapărat în bine. Iar societatea românească s-a spart în două tabere. False, din punctul meu de vedere. Două tabere care până mai ieri trăiau una cu alta fără probleme și între care azi s-a creat o falie. O prăpastie neagră, plină de ură. Un hău care înghite invective, judecăți, păreri, violență. E limpede că asta s-a vrut, că e o diversiune și o manipulare, atâta vreme cât familia nu a fost nicicum amenințată.
Falia se mărește din cauza neîncrederii. A cetățenilor în autorități, a unei mari părți a credincioșilor în biserică, a „tradiționaliștilor” în LGBT (și viceversa). Și în fapt, în realitate, nimeni nu ascultă pe nimeni, deși fiecare vorbește despre iubire.
Cine ar fi putut să-i apropie și cine să-i facă să se asculte, cine să-i determine să se audă, să se înțeleagă, să vorbească, să se exprime?
Biserica. Ea e singura care ar fi putut să invoce în mod natural Iubirea (cuvânt atât de folosit zilele astea, strigat, răstit, accentuat), singura care ar fi putut să stabilească dacă nu o pace, măcar un echilibru și singura care ar fi avut credibilitate spunând „nu-ți judeca aproapele”, ci „iubește-ți aproapele”. Cred că imaginea ei, și așa în criză, ar fi avut mai mult de câștigat…
Da, iubirea este motivul, dar și soluția. Și așteptam de la biserică să se reafirme ca o portavoce a iubirii, a iertării și, mai ales, a încrederii. Să deschidă ușile dialogului spre lumea în haos, oricât de incomod ar fi el. Nu să-i luăm iar în discuții pe cei care nu sunt ca noi, nu să redeschidem discuții legate de orientări sexuale, ca și cum le descoperim acum. În biserică sunt și frați creștini homosexuali!
Unele biserici deschid ușile, unii preoți luminează calea, dar … poate că prea puțini. Mult prea puțini pentru o țară care fierbe și suferă… pentru o țară care își pierde credința, tocmai credința în Iubire, în numele căreia… oamenii au ajuns să se urască atât de mult. Credința în marea Iubire la care fiecare, în fond, vrea să aibă acces, și cu care, fiecare, de fapt, vrea să se conecteze…
Și, dacă extind subiectul, în nicio religie nu se spune altceva. Toate vorbesc despre iubire, despre lupta cu răul, despre lupta cu sine, despre năzuința spre veșnicie, despre mântuire…
Citesc despre manipulări internaționale, despre o luptă care se extinde în mai multe țări ale Europei, de un Est care începe să se despartă de valorile democrației, de influențe rusești, despre implicări americane religioase talibane, despre unii și alții care ies la suprafață ca uleiul.
Dacă ne lăsăm manipulați, asta înseamnă că suntem slabi.
Și că merităm să mâncăm pâinea aia care a apărut zilele astea prin magazine cu bilețele în pungă pe care scrie „Votează Da pentru schimbarea în Constituție a căsătoriei dintre un bărbat și o femeie”.
Dar pâinea asta nu este „pâinea noastră cea de toate zilele”…
