Tăcerea frige „chielea”

De Antonia Zugravu

Dacă i-aș spune bunicii mele, în timp ce așază cu grijă ștergarele curate, că sufăr de depresie, probabil ar crede că am fost deocheată și mi-ar da cu agheazmă în vârful frunții. În lumea ei, mintea nu are voie să se rătăcească singură; orice abatere de la starea de funcționare este văzută ca o intervenție a „răului” sau ca o slăbiciune a duhului, tratabilă cu apă sfințită și rugăciune, nu cu terapie. Pentru o femeie care a măsurat timpul în recolte și posturi, tristețea fără motiv clinic este o enigmă pe care o rezolvă instinctiv prin ritualuri străvechi.

Și totuși, în felul ei, bunica nu greșește

Ea nu neagă durerea, ci o traduce în singurul limbaj pe care l-a învățat. Pentru ea, a rezista a fost singura formă de vindecare posibilă.

Dacă i-aș mărturisi că dimineața sunt epuizată, că simt cum gravitația mă trage înapoi în cearșafuri și nu sunt bună de nimic, deși totuși am dormit toată noaptea, mi-ar tăia elanul cu o sentință veche de când satul: lenea e cucoană mare care n-are de mâncare. În universul ei, corpul este o mașinărie care se oprește doar la cimitir. Ea nu știe de termenul „burnout”. Cum să știe? Printre ecourile războaielor și foamea care rodea stomacurile în vremea aia, numai de depresie nu era timp. Supraviețuirea era un proiect colectiv și urgent, o luptă în care nu aveai voie să fii veriga slabă.

Pe atunci, durerea era onestă, palpabilă și localizată

Era un junghi sub coastă de la seceră, o arsură de soare pe ceafă sau o bătătură sângerândă, care trecea după un cincizeci de răchie de prună și o mămăligă fierbinte cu puțină brânză. Era o lume a cauzei și a efectului imediat: munceai, te doare, bei ceva tare, mănânci și o iei de la capăt. Când pe ei îi mai lovea „urâtul”, acea formă arhaică a anxietății care nu avea încă un diagnostic – nu căutau explicații în copilărie, ci mai tăiau un braț de lemne ca să fie acolo sau verificau vacile de pe imaș. Munca era singurul lor tranchilizant, o formă de a amuți vocea interioară prin zgomotul securii și al efortului fizic epuizant.

Bunicul, la rândul lui, nu știa de anxietate, dar cunoștea bine încremenirea de pe prispă, cu ochii pierduți în nucul de la poartă

Acea stare de absență, în care omul este acolo fizic, dar plecat departe în propriile frici, este ceea ce azi numim disociere; atunci era descrisă cu o ironie amară: „a sta pe gânduri ca baba pe scânduri”. Era singura lor metodă de a evada dintr-o realitate care le cerea totul și nu le oferea nimic în schimb, în afară de datoria îndeplinită.

Marea lor moștenire, lăsată la umbra numelui de familie, a pământului și a moșiilor, este un borcan plin de traume, etichetat cu resemnarea cruntă: „așa e viața, cum le rânduiește Cel de Sus”. Sub acest capac sigilat cu credință și fatalism stau îngropate generații de dorințe nespuse, de abuzuri îndurate în tăcere și de oboseli transmise prin sânge. Ei au supraviețuit tăcând, înghițind noduri de plâns pentru ca noi să avem astăzi luxul de a avea o voce.

Poate că misiunea noastră nu este să-i contrazicem, ci să traducem

Să transformăm „deochiul” în anxietate, „urâtul” în depresie și tăcerea în cuvinte. Nu ca să negăm trecutul, ci ca să-l înțelegem fără să-l mai repetăm.

Poate că într-o zi n-am să-i spun direct că sunt deprimată. O să mă așez lângă ea, o să țin un colț de ștergar și o să-i spun doar atât: „Mă simt obosită, mamă mare.” Și poate că ea n-o să înțeleagă exact ce vreau să spun, dar o să-mi pună o felie de pâine în palmă și o să murmure: „Lasă, trece.” În felul ei, va încerca să mă repare.

Astăzi, noi suntem cei care deschid acest borcan

Mersul la psiholog nu ne face slabi, ci ne definește ca prima generație, generația „de puf,” cum ni se mai spune peiorativ, care nu mai confundă supraviețuirea cu viața. Suntem cei care au înțeles că „tăcerea frige chielea” și că o rană care nu este numită nu se va vindeca niciodată, ci va continua să ardă, mocnit, în subconștientul urmașilor noștri.

Alegem să vorbim nu pentru că suntem fragili, ci pentru că suntem destul de puternici să oprim acest cerc vicios al durerii camuflate în muncă.

Poate că bunica ar stropi fruntea mea cu agheazmă, iar eu aș merge mai târziu la terapie. Și, fără să știm, amândouă am încerca același lucru: să alungăm răul. Doar că îl numim diferit.