carieră
Podcastul #peopleperson powered by DENT ESTET debutează cu interviul realizat cu Ofelia Popii.
DENT ESTET susține teatrul românesc și talentul care cucerește publicul.
Ofelia Popii, de când te-ai mutat la București, ți s-a spus des „bun venit”?
Da, chiar și pe stradă, din partea necunoscuților. Oamenii erau foarte la curent datorită vâlvei de pe FB…
Tu spuneai că nu-ți place statutul ăsta de vedetă…
Nici acum nu pot spune că-mi place, deși este o latură pe care ți-o asumi, dacă vrei să faci meseria asta. Nu te poți trăi în anonimat. Este ceva ce mi-aș dori, adică lumea să mă vadă doar pentru produsul artistic pe care îl dăruiesc. Nu se poate întâmpla asta, pentru că nu am o casă undeva așa… unde să mă pot izola de oameni.
Joci în „Faust” din 2007. S-au schimbat multe în spectacol?
Cele mai multe s-au schimbat după ce, în locul domnului Ilie Gheorghe, a venit domnul Miklos Bacs. A venit deci o personalitate puternică în locul celeilalte personalități la fel de puternice. Asta a creat necesitatea unor modificări subtile pe care le-a făcut Silviu Purcărete în spectacol.
E un spectacol care bântuie lumea. Nu știu cui se datorează mai întâi asta: ție, felului în care este el pus în scenă, se datorează acestui Mefisto extraordinar pe care îl joci. Apropo, tu ieși ușor din rol? După ce ieși din „Faust” poți merge la supermarket să-ți faci cumpărăturile?
Dacă nu mi-am făcut proviziile înainte, merg, dar aș prefera să nu merg… E destul de dificilă partea asta mai puțin interesantă, nu ieșitul metafizic din personaj, cât partea concretă: demachiatul, spălatul. Vopselele sunt destul de impregnate în pori și, cum sunt vopsită pe tot corpul este destul de greu să ies din pielea perosnajului😊
Niciodată nu am pierdut controlul
Aș vrea să vorbim un pic despre începuturi. Contează foarte mult cum pleci în viață. Ce fel de copil ai fost?
Jucăușă, am creat multe jocuri în copilărie și cred că orice copil se naște cu spiritul ludic. Pe mine m-a ținut destul de mult.
Până în ziua de azi😊
Da, dar este totuși o diferență între jocul copilului față de cel de pe scenă, dar am trăit mult în imaginație în perioada copilăriei până în cea a tinereții timpurii, pentru că mă hrăneam din poveștile paralele cu realitatea. Dar niciodată nu am pierdut controlul.Viața este foarte frumoasă, dar prin povești, mi-o îmbogățeam.
Străbunicul din partea mamei era bulgar, a omorât un turc și apoi a fugit, a trecut Dunărea înot
Cu cine semeni?
Cum ambii părinți. Ai au fost profesori, mama de limba română, tata de matematică. Am descoperit după ce am crescut că tatăl meu avea o latură în care își folosea mult imaginația. Dar ambii au fost așa.
Și toată familia ta a avut ceva legat de asta?
Da, cât am studiat arborele genealogic, niciunul din familie nu a avut o meserie în domeniul artistic. Însă bunică- mea care avea doar 4 clase, cea din parte mamei, știu că în satul ei făcea teatru. Bunicii din partea mamei era țărani simpli, cei din partea tatălui veneau dintr-o cu totul alt tip de familie.
Mai știu că străbunicul din partea mamei era bulgar, a omorât un turc și a fugit, a trecut Dunărea înot, și așa a ajuns în România unde s-a căsătorit. Pentru mine e amuzant să știu că bunicul din partea tatei și se pare că și străbunicul au fost preoți, iar din partea cealaltă am un criminal- de nevoie, că se afla în legitimă apărare- iar această alăturare este atât de opusă… Sunt un amestec de sânge aventuros și spiritual😊
Sunt o persoană sensibilă, e adevărat, numai că făcând ceea ce-mi place, am găsit în mine puterea de a rezista
Cine te-a susținut la început?
Nimeni. E drept că mama, care era profesoară de limba română m-a dus la diverse concursuri de poezii sau de teatru, monoloage… când eram mică, dar în momentul în care i-am spus că vreau să fac teatru a zis „Nu”. În primul rând își imagina că această lume este foarte grea și eu, fiind sensibilă, nu pot face față. Eu sunt o persoană sensibilă, e adevărat, numai că făcând ceea ce-mi place, am găsit în mine puterea de a rezista.
Și doamna Emi mi-a spus, după ce s-a terminat tot evenimentul că ea are o trupă de teatru și că am o voce interesantă, că gândesc teatral, ceea ce înseamnă că am instinct. Și m-a chemat să văd ce fac ei. Am fost o zi, două și curând mi-am dat seama că fac parte din trupă
Lumea teatrului este o lume dură?
Da. Din mai multe puncte de vedere. Din cauza competiției, e dură și pentru că mereu apelezi la emoții și e dificil să te reechilibrezi întotdeauna. Dar, dacă nu știi să faci lucrul acesta te pate șubrezi foarte tare emoțional.
Ai fost descoperită de o doamnă…
Da, eu mergeam la Palatul Copiilor și, întâmplător, am nimerit peste o trupă de teatru care ținea de Școala Populară de Artă și care era condusă de o actriță extraordinară, doamna Emilia Dima Jurcă. Ea avea „Teatrul Veșnic Tânăr” și a descoperit foarte mulți viitori actori. Și dacă întâlnesc și azi un actor care vine din Arad, de unde sunt eu, îl întreb dacă a fost în trupă la doamna Emi și îmi răspunde invariabil, „da”.
Este extraordinar ce a făcut această doamnă pentru actori! S-a întâmplat deci să fiu prezentă la un eveniment de recitare de poezii și, cum eu primisem un premiu pentru poezia mea (scriam poezii) cineva din trupă a recitat-o. Și atunci când am urcat pe scenă am vrut să spun și eu o poezie, la rândul meu și am ales Scrisoarea II. Eram în clasa a noua atunci.
Și doamna Emi mi-a spus, după ce s-a terminat tot evenimentul că ea are o trupă de teatru și că am o voce interesantă, că gândesc teatral, ceea ce înseamnă că am instinct. Și m-a chemat să văd ce fac ei. Am fost o zi, două și curând mi-am dat seama că fac parte din trupă. În ultimul an de liceu am mai întâlnit un actor care și-a pus amprenta pe destinul meu, pentru că eu mă pregăteam să dau la Științe Economice fiindu-mi din ce în ce mai clar că nu sunt făcută pentru treaba asta.
Aveam însă o jenă, că era vorba despre așteptările părinților și nu vrei să dezamăgești… Am avut însă un impuls de moment atunci când am fugit să dau la teatru, asumându-mi că se vor supăra foarte tare, ceea ce s-a și întâmplat.
Și cum i-ai împăcat?
Am picat și am dat repede la Politehnică. Și anul următor a trebui să fug ca să dau din nou la teatru, pentru că mama și-ar fi dorit să termin Politehnica, dacă tot am început-o, și abia apoi să dau la teatru dacă mai vreau.
Ceea ce nu e realist deloc. Părerea mea e că e foarte greu să dai la teatru la 23, 24, 25 de ani, pentru că tu trebuie să fii un material încă neformat. Te formezi ca om pentru această meserie și e bine să fii la o vârstă mică atunci când intri. Și pentru profesori e mai simplu, și pentru tine, pentru că înveți niște lucruri care se imprimă în carnea ta.
sunt actori și actrițe cu date reale pentru această meserie, care muncesc extraordinar de mult, fac tot ce stă în puterea lor și totuși nu au recunoșterea pe care am avut-o eu. sau nu au nimerit într-un context atât de favorabil cum am nimerit eu
Ofelia, actrițele se invidiază între ele?
Da. Se și invidiază, se și urăsc… Tot ce se întâmplă la ceilalți oameni se întâmplă și la actori și la actrițe. E concurență, e o meserie care depinde foarte mult de lucruri care nu țin neapărat de tine: de recunoaștere, de felul în care ești văzut de ceilalți, de felul în care publicul te îndrăgește. Eu sunt un caz fericit și știu că am avut foarte mare noroc, dar sunt actori și actrițe cu date reale pentru această meserie, care muncesc extraordinar de mult, fac tot ce stă în puterea lor și totuși nu au recunoșterea pe care am avut-o eu de exemplu, sau nu au nimerit într-un context atât de favorabil cum am nimerit eu.
Mă întrebai cărui fapt se datorează succesul acesta al lui „Faust”: în primul rând întâlnirii lui Silviu Purcărete cu acest text și apoi întregii echipe. Eu cred că dacă ceva era diferit în echipa de creație, ar fi ieșit un alt spectacol și nu ar fi avut succesul pe care l-a avut.
Apoi se datorează directorului teatrului care a simțit valoarea și s-a luptat pentru această durată extraordinară. Și publicului care îl cere și îl ține în viață. Poate că artiștii simt că s-ar opri ca să facă loc altor proiecte, dar publicul poate să-l ceară și să-l țină în viață. Și eu am învățat atât de multe lucruri în acești ani pe care nu le-aș fi învățat dacă nu aș fi continuat să joc același rol în acest spectacol atât de mult timp! Am învățat extraordinar de multe lucruri despre actorie.
Zi-mi două lucruri…
Am învățat cum să lupt împotriva rutinei, a blocajelor care apar din cauză că ai senzația că știi tot și că ești sătul, pentru că vine o saturație la un moment dat… E foarte greu să te păstrezi viu în ceva ce faci de atât de mult timp.
Spuneai că această lume este dură. Dar ai și prieteni în ea?
Da, am. Oameni care m-au ajutat mult. Eu am lucrat cu Lia Bugnar la „Felii” acum mulți ani și am rămas cu senzația asta că vreau neapărat să ne întâlnim mai mult. Și acum, și eu și Cipri (Ciprian Scuteru, soțul Ofeliei este actor- n.m) lucrăm cu ea. Nu doar la serial, unde scrie, ci și în teatru unde lucrăm două spectacole. Dar în acești ani de când o cunosc, am rămas în sufletul meu cu o căldură extraordinară și știam că e un om în care pot avea încredere totală, un om pe care mă pot baza.
Eu am o întrebare legată de memorie. Cum reușiți voi, actorii, să memorați hectare de text și, în viața de zi cu zi, să uitați cheile în ușă?
Eu zic că secretul este tot la pasiune. Dacă nu am nevoie de ceva, uit în secunda doi. Nu uit însă senzațiile pe care mi le lasă o acțiune sau un eveniment sau o întâlnire. Nu uit chipuri, zâmbete, priviri. Dar uit nume de familie, pentru că nu mi se pare important să țin minte numele de familie al cuiva.
În schimb textul din teatru sau film e diferit, pentru că tu nu-l memorezi și atât, tu memorezi motivul pentru care spui acele cuvinte. Adică „de ce-ul”, necesitatea. De aceea te simți mult mai confortabil pe un platou de filmare sau pe scenă, pentru că ai totul stabilit, nu ești în incertitudine cum sunt acum, de exemplu😊. Și mai este vorba despre exersarea memorie. Care este un muschi😊
Sari, te urci, cobori nu știu ce nu faci pe scenă. Ai o condiție foarte bună! Ce faci? Sală? Sport?
Am noroc de un corp care mă ajută… Mi-ar plăcea să merg la sală, dar nu merg. Dar fac exercițiile cu ajutorul cărora mă pregătesc pentru un rol, însă nu fac în mod constant și ăsta este un minus al meu. Merg mult pe jos, profit că am solicitare fizică în spectacole, merg cu bicicleta dar nu e ceva ce fac constant…
Mi-am pus „cortul”, ca să zic așa, la DENT ESTET pentru că am găsit toată îngrijirea de care am eu nevoie
Actrițele, actorii sunt expuși. De sus până jos, de la dreapta la stânga! Sunteți la dispoziția privirilor publicului. Îți îngrijești pielea, părul, dinții?
Da, este o datorie a ta de a avea grijă de corpul tău, pentru a fi cât mai disponibil pentru o varietate de personaje. E mai ușor dintr-un aspect fizic plăcut să faci unul neplăcut și e mult mai ușor cu machiaj să-și faci, de pildă o dantură defectuoasă, decât invers.
Actorii de la Hollywood au un zâmbet perfect alb, cam faianțat după părerea mea, dar frumos. Știu că ești o clientă de nădejde a cabinetelor stomatologice.
Da, așa este și mi-am pus „cortul”, ca să zic așa, la DENT ESTET pentru că am găsit toată îngrijirea de care am eu nevoie. Sunt profesioniști. Ce mi-a plăcut cel mai mult la ei a fost că sunt prompți. În meseria mea, dacă intervine ceva și ai spectacol, ai nevoie de intervenție rapidă. Eu acolo am găsit-o, adică nu m-am temut să mă duc în ziua cu spectacolul să reglez ceva. Am avut un „Faust” și înainte a trebuit să merg la dentist și m-am dus cu încredere știind că nu-mi va afecta prestațai.
Experiența românilor legată de stomatologi este specială, pentru că ne amintim de stomatologia comunistă care ne-a lăsat niște sechele pe care nu vreau să le mai trăiesc/ trăim vreodată.
Da, și eu am avut așa niște experiențe și aveam teamă. Culmea este că am avut un doctor bun care a omis ceva, adică un tratament după o extracție, mi s-a umflat fața, am stat două săptămâni în spital… M-a vindecat un alt doctor, e drept. Dar a fost traumatizant și după aceea tot amânam să mai merg la dentist. Dar am ajuns la DENT ESTET și m-am simțit în siguranță.
E foarte important să ai dantura bună.
Da, se întâmplă accidente pe scenă. Eu însămi am avut un dinte știrbit și cei de la DENT ESTET mi l-au reparat. Ei stau bine și la partea de comunicare, pentru că au un program foarte ok de rezolvare a problemelor.
E vorba despre dicție, estetică, sănătatea dinților. La ce medici ai fost la DENT ESTET?
Am început la Sibiu și eu și soțul meu. Când ne ducem la Sibiu mergem la Cristina Păcurar, la Bianca Spătaru care a intervenit cu o extracție de măsea de minte și aveam emoții având în vedere experiența de dinainte de DENT ESTET. Și a fost impecabil! Fără durere, fără complicații după aceea! Nu am simțit nimic, am recomandat-o și unei studente care a avut ceva dificil. Mi-am dus și fetița la DENT ESTET KIDS. La Sibiu au o clinică extraordinară. Eu acolo nu am văzut copii care să plângă sau să facă scandal. Acolo copii se joacă și ies cu zâmbetul pe buze, ceea ce este minunat.
Și la București?
Aici, când am venit, am devenit pacienta doctoriței Alice Gavrilescu. Tot la ea vreau să merg pentru că are răbdare, explică, nu știu de unde are atâta energie, că m-a primit și la 9 seara! Ciprian merge la Andreea Rădeanu, la care am mers și eu, de altfel.
E foarte important să ți se comunice la ce să te aștepți.
Exact și este o ușurare când știi că te duci într-un loc unde lucrurile se rezolvă și se rezolvă și bine.
