Cum reușesc să slăbesc un kilogram, cum îmi vine să sărbătoresc cu șampanie și tort:)
Întreaga mea viață am fost cu câteva kilograme mai grea decât ar fi trebuit să fiu. Nu au fost multe, adică ba da, după ce m-am lăsat de fumat prim oară, aveam cu mai mult de 15 kg față de ceea ce trebuia să fie o greutate normală pentru mine. Am slăbit atunci cu dieta lui Michel Montignac, o dietă foarte la modă în anii 2000, destul de corectă, dacă e să mă iau după medici.
Principiul de bază era proteină plus verde, adică grătar cu salată în diverse variaante de proteină și de verde. Nu carbohidrați, nu zahăr. Și cam atât, în mare…
Am slăbit așa atunci, după cum ziceam. Atunci. Pe urmă am pus cel puțin vreo 10 kg la loc.
Lupta mea cu poftele, cu dulciurile, cu mâncărurile alese, sau mai puțin alese însă, cu siguranță gustoase, a continuat de atunci și până în zilele noastre. Iar după intrarea la menopauză, corpul meu a zis „vai! dispare estrogenul, ia să fac niște rezerve.” Și le-a făcut, distribuindu-le pe abdomen. Pe toate grămadă!
Și iată-mă din nou în linia întâi, pe frontul mereu deschis, față în față cu dușmanul meu și al atâtor altora: grăsimea
Am slăbit câteva kg în ultima lună. Analizele nu arătau bine, diabetul e după colț, colesterolul scoate capul din valorile normale, iar eu am început din nou să calculez caloriile (vorba vine, nu pot face asta, mă plictisesc, uit de unde am plecat, cât ziceai că are untul? dar oul? să mă uit în tabel?)
Nici cu număratul lingurilor sau al gramelor nu stau prea bine. Că, deși așa ar trebui să fac, dacă număr, uit să mănânc și dacă mănânc, uit să număr
Despre sport... ce să zic? Apreciez, admir și salut orice individ care reușește să meargă la sală, să alerge, așa cum face fratele meu care a slăbit 30 de kg, sau la pilates, la yoga, la orice pune corpul în tensiune musculară… Da, și eu merg, adică merg după modelul: prima dată. Care rămâne multă vreme „prima dată”, a doua lăsându-se mult așteptată, pentru că, așa cum zicea domnul Pleșu, nu văd de ce ar trebui să transpir:)
Glumesc, dar știu că nu procedez corect, însă nu e vorba de lipsa de voință în ceea ce privește sportul, cât de lene, de boemie, de lasă-mă să te las, de un pahar de vin la un film bun…
Procrastinarea este apanajul oamenilor deștepți, am citit eu asta undeva, vă rog să mă credeți. Și, dacă ar fi să mă iau după acest criteriu, sunt foarte deșteaptă, mult peste medie:). Numai că nu prea poți rămâne și sănătos fiind în felul acesta de „deștept”. Și, ce e mai enervant, este că vârsta nu e reversibilă și, o dată ce anii trec, sănătatea devine mai importantă decât orice.
Așa că mă bucur de cele câteva kilograme pierdute, că niciodată nu mă bucură mai mult o pierdere decât atunci când e vorba despre kilograme. Și voi continua să sper că voi mai pierde vreo câteva. Așa mi-au recomandat medicii, iar eu am fost mereu un om ascultător-de-doctori. În fond, după atâția ani de yo-yo cu kilogramele, m-am prins că, de fapt, măsura este cea mai importantă, că bunul simț e paznicul care te oprește să mai ceri o porție și că zahărul nu e chiar prietenul cel mai bun al omului…
Concluzia la care am ajuns este, deci, că e mult mai eficient să cooperez cu organismul meu, să-l ascult și să-l tratez cu respect, în loc să lupt cu înverșunare împotriva lui.
