Citesc de mai mult de un an, chiar de când a început lockdown-ul, cărți la microfon pentru editura Litera.
Le înregistrez, deci, în varianta audio. Am făcut asta mai întâi acasă anul trecut, dar de cîteva luni merg la studiourile create special la editură.
Și, din acest motiv, am citit tot felul de titluri, din tot feluri de epoci și despre tot felul de timpuri, dând voce celor mai diferite stiluri de scriitură sau intrigi.
Multe au fost cele care m-au impresionat în cărțile citite, că am trecut de la epocile regilor până în cel de-al doilea război mondial, am dat glas iubirilor, dezamăgirilor, pasiunilor, regretelor.
Unde mai pui că mi-am dorit încă de mică să fiu actriță și, conform zicerii „ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească”, azi îmi folosesc vocea pentru ca toate aceste povești să poată fi ascultate în casă, în mașină, pe drumuri lungi, sau în episoade zilnice de către aceia care nu au timp să stea cu o carte în mână.
Dar altceva voiam să spun și anume că penultima carte citită a fost „Ion” de Liviu Rebreanu. Nu vă dați ochii peste cap și nici nu zâmbiți, că sigur v-au chinuit pe mulți profesorii la școală cu acest roman.
Pe mine nu m-a chinuit nimeni, dar nici nu pot spune că aveam o mare așteptare de la carte pentru că, deși o știam, o uitasem, o studiasem chiar, nu-mi pătrunsese în suflet și, în plus, de ea era legată în amintirea mea emoția bacului.
Însă acum am citit-o relaxată, nefiind presată de nimic, cu mintea exersată de atâtea interpretări și m-am așteptat să o citesc la microfon cu ton egal, de povestitor, neutru, ca atunci când citești pur și simplu o carte cuiva…
Dar…
M-am surprins înecându-mă și icnind când am citit descrierile bătăilor asupra Anei (fiica lui Vasile Baciu, cea vânată de Ion pentru avere) și m-a sufocat indignarea când am dat despre pasivitatea satului în fața acestor violențe de neînchipuit care s-au prelungit asupra femeii și după ce a rămas însărcinată…
M-am crispat când am citit cum erau descriși românii din țară (Transilvania nefiind unită atunci) de către notarul care fusese peste munți, la București, lui Titu- băiatul învățătorului Herdelea din Pripas, care visa să ajungă în România idealizată- ca fiind leneși, și slugarnici, și răi și am realizat că așa am fost noi mereu și că, dacă vrem ceva de la noi și de la viitorul nostru avem, o, cât mai avem! de muncit cu noi înșine de acum și până-n veci.
Și replicile acelea despre „femeia care are soarta asta de vită bătută, care trebuie să sufere și care nu are altă viață” mi-au umplut ochii de lacrimi exact atunci când le citeam la microfon.
Când stai singur într-un studio mic, în care nu ești decât cu microfonul și cartea, intri, ca în „Cronicile din Narnia” în lumi pe care ajungi să le vezi cu ochii ca și cum ai fi de fapt cu adevărat acolo.
Revenind la cartea asta, pasiunea lui Ion care săruta pământul sacrificând pentru el o femeie, violențele și dușmăniile descrise cu linii groase, mi-au rămas grele în suflet și m-au urmărit zile întregi…
