Camelia Skikos este fashion designer în San Francisco, plecată din Iași via Londra prin câștigarea loteriei vizelor la care nici măcar nu a aplicat dintr-o mare dorință.
Dar soarta a vrut-o acolo, așa că a ajuns mai întâi la Londra și mai apoi în California. Camelia Skikos creează ceva unic, ceva ce pe mine, mare iubitoare de minimalism și simplitate (asta mai nou, după ce am trecut prin toate etapele, da), m-a dat peste cap. Colecțiile ei sunt inspirate din artă mai ales, iar cea influențată de arta din Cultura Cucuteni, este dincolo de cuvinte.
Iată niște exemple așa, de la început:
Camelia Skikos, cum ai ajuns în America și când? Și… de ce?
Am ajuns aici dintr-o pură întâmplare. Am câștigat la loteria vizelor în urma insistenței unei prietene de a ne încerca norocul impreună. Ea s-a ocupat de tot ce ține de aplicații și tot ea a trimis formularele la ambasadă. Îmi doream și eu să plec din țară, să călătoresc, însă undeva mai aproape și mai ușor de ajuns, cum ar fi Londra, unde am și locuit câțiva ani. Nu știam încă dacă voi rămâne acolo de tot sau nu, însă eram foarte curioasă să văd cum e în altă țară, să experimentez, să învăț mai multe despre domeniul modei, al artei, despre oameni și locuri în general. Am plecat la Londra prin anul 2000, iar în San Francisco am ajuns în 2003.
Consider ca hainele joacă un rol semnificativ în viața noastră, chiar și atunci când suntem complet dezinteresati de ce purtăm
Cum ai intrat în domeniul artei, al modei?
Înclinația spre artă s-a petrecut mai mult intuitiv, din nevoia de a mă exprima. Cuvintele nu au fost niciodată alegerea mea preferată în a comunica emoțiile sau trăirile pe care le simt. Nu mi s-au părut niciodată suficiente pentru a acoperi complexitatea unor trairi sau a unor lucruri abstracte care depășesc planul vorbelor.
De mică am fost destul de timidă, iar arta mi-a oferit șansa de a transmite ceea ce simt, de a mă înțelege pe mine însămi și pe cei din jur. M-a ajutat să-mi dezvolt propria identitate și siguranța de sine. În timpul școlii, preferam să desenez pe ascuns în loc să fac calcule matematice și, ca urmare, părinții mei primeau plângeri din partea profesorilor de câte ori ma prindeau desenând. Fără să mă certe cum o făceau profesorii, mama a adunat un teanc cu toate desenele mele și le-a arătat profesoarei de desen pentru a-i cere părerea. Din acel moment viața mea a luat un cu totul alt curs, nu a trebuit să mai desenez pe ascuns, ba chiar am fost încurajată să desenez oricând, oriunde și eventual să fac din asta o carieă. Eram în al nouălea cer!
A urmat Liceul de Artă, apoi Universitatea de Artă din Iași unde am experimentat sculptura, pictura, grafica, iar în cele din urmă designul vestimentar. Creația vestimentară a fost pentru mine încă o oportunitate de a explora noi modalități de exprimare în anii confuzi și plini de transformari post-revoluționare. Tocmai ieșeam din perioada întunecată a comunismului, iar setea de liberă exprimare, curiozitatea și explozia de creativitate erau fără limite în toate domeniile.
Și cum ai ajuns de la Londra la San Francisco?
În Londra a trebuit să mă adaptez rapid și din mers pentru a supraviețui în industria foarte competitivă și complexă a modei britanice.
Eram obișnuită cu ritmul din România care pe vremea respectivă era mult mai lent și unde mă concentram mai mult pe partea artistică și conceptuală a designului vestimentar. Nu aveam încă toate cunoștințele necesare în ceea ce privește partea tehnică și de producție a unei colecții. Experiența pe care am căpătat-o acolo a fost esențială și m-a ajutat foarte mult când am ajuns în San Francisco.
Cine te-a descoperit acolo și cum ai fost primită? Te-a ajutat cineva. Cum ai pornit-o?
Inițial am mers în Atlanta și New York, pentru că acolo aveam câțiva prieteni pe care-i știam din România. New York-ul mi se părea pe vremea respectivă mai potrivit pentru domeniul meu. Am ajuns însă în San Francisco unde nu cunoșteam pe nimeni, pentru ca aici mi s-a oferit o poziție de designer în cadrul unei companii care colabora cu cea la care lucrasem în Londra. Mai târziu am descoperit ca Levi Strauss are baza aici și am stabilit o întâlnire cu cei de la departamentul de Limited Edition. Le-am arătat portofoliul meu și i-am intrebat dacă au nevoie de designeri. Am fost uimită apoi, când mi s-a oferit poziția de Head Designer și m-au primit cu brațele deschise.
Californienii sunt foarte prietenoși, calzi și am avut sprijinul și acceptarea lor de la bun început. Aici am simțit că pot sa fiu eu însămi, mi s-a oferit încredere și respect necondiționat, fără a ține cont de origine, țara de unde vin sau accentul ciudat pe care-l aveam – un mix est-european si British acumulat in Londra 🙂
În cateva luni, aici mi-am facut aproape mai multi prieteni decat avusesem într-o viață întreaga. Fără susținerea lor nu cred ca ajungeam foarte departe.
Oamenii, natura, vremea însorită și stilul de viață de aici m-au facut să mă îndrăgostesc iremediabil de San Francisco.
În timp ce lucram la Levi`s mi s-a propus sa predau cursuri de modă și ilustrație în cadrul Universității de Artă, am acceptat și am predat acolo 10 ani. În anul 2010 mi-am lansat prima colecție personală pentru care, ulterior, am primit premiul “Best designer” la săptămâna modei din San Francisco.În general nu prea cred în termeni de genul “Best” în nici un domeniu, însă acel premiu m-a încurajat și a deschis multe drumuri și oportunități în cariera mea de designer.
Cum vezi hainele, ce reprezintă ele?
Consider ca hainele joacă un rol semnificativ în viața noastră, chiar și atunci când suntem complet dezinteresati de ce purtăm. Hainele au puterea revelatoare de a comunica foarte mult despre starea în care ne aflăm – emoțional, social, politic, cultural, economic, geografic și istoric. Pe lângă protecție și utilitate, ne oferă posibilitatea de manifestare a unei stări, a unui mesaj, sau opusul – de camuflare, de invizibilitate prin uniformizare.
Pentru mine, încă din adolescență, hainele au luat forma rebeliunii. A fost modul meu de a mă opune și de a evada din uniformitatea și restricțiile din timpul comunismului. Am fost trimisă acasă de multe ori pentru ca mi-am modificat uniforma școlara sau pentru că îmi pictam pantofii în culori obraznice, cum spuneau profesorii. Drama mea principală de copil timid și tăcut a fost tensiunea dintre nevoia de a mă ascunde, de a nu ieși în evidență și dorința de a comunica, de a mă exprima. Hainele mi-au oferit posibilitatea de a-mi găsi limbajul personal, de a spune o poveste, de a protesta sau, pur și simplu de a dispărea în momentele în care simțeam nevoia.
Am observat ilustrația pe care o faci. Are un fel de naivitate, de seninătate, în același timp are și un dramatism… Cum și ce te inspiră să o faci?
Spre deosebire de hainele pe care le creez, care au un concept bine stabilit de la început, o imagine de ansamblu la care vreau să ajung, ilustrațiile mele nu au un scop anume sau vreo intenție finală. E mai mult o întoarcere la copilărie, la momentele cand desenam din pură placere. Desenul a avut mereu un efect terapeutic, mă ajută să mă regăsesc în momentele de confuzie, instabilitate sau incertitudine. În copilărie desenam mai tot timpul, dar mai ales în momentele in care mă simțeam copleșită sau fără control… Asta îmi dădea o oarecare senzație de libertate și de acalmie.
Înspirația ține de ceea ce simt pe moment, de emoțiile, trăirile, dorințele, sau temerile pe care le am. Uneori mă inspiră câte o poveste spusă de mama în copilărie și de care-mi amintesc când mi se face dor de ea, alteori un poem cu care rezonez sau pur și simplu energia pe care mi-o transmit anumiți oameni. Rezultatul e mai puțin important, desenatul în sine mă ajută să conștientizez acele emoții, să le procesez și în felul ăsta să trec mai ușor peste ele.
Stabilirea în altă țară cu toate consecințele ei fericite (profesionale și personale) reprezintă un moment de ruptură care îți poate împărți irevocabil viața în două: înainte și după.
Punctul de plecare al colecțiilor tale este arta, fie că e Cultura Cucuteni sau Miro… Ce te inspiră la toate aceste surse?
Mă inspiră în general contrastele de forme, texturi și culori, dar in principal ideea și conceptele care stau la baza acelor piese de arta. Colecțiile mele includ inevitabil și câte ceva din experiențele care au avut un impact vizual sau emoțional asupra mea, ceva din trecutul și originile mele, din țara de unde vin.
Cultura Cucuteni, care se întindea pe o arie foarte largă și se suprapune cu doar o parte a României de astazi, a creat o artă foarte sofisticată, inspirată din natură, și executată de femei, potrivit studiilor academice pe care le-am consultat.
M-a inspirat foarte mult simbolismul de regenerare reprezentat în picturile de pe vase, sculpturile cu zeițe și obiectele ritualice.
Joan Miró m-a atras mereu, opera sa de arta concretizându-se într-o permanentă încercare de a recrea o lume a subconștientului. M-a fascinat abstractizarea formelor organice, contrastul de culoare și compoziția din picturile, tapiseriile și sculpturile lui.
Ai lucrat cu Google? Cum ai ajuns la asta?
Au fost câteva proiecte la care am lucrat în colaborare cu Google, timp de șase ani. Unul din ele se numește Project Jacquard, din cadrul departamentului ATAP (Advanced Technologies and Projects). Este o platformă dedicată domeniilor care folosesc textilele.
Acolo am experimentat integrarea tehnologiei în firele de țesătură a textilelor pentru a le adauga interactivitate, suprafața materialului textil devenind aproape la fel de interactivă ca suprafața unei tablete, din punct de vedere tactil. Mai exact, prin atingerea porțiunii interactive a materialului se pot crea anumite comenzi.
Rolul meu a fost să creez primele prototipuri de piese vestimentare care să integreze aceasta tehnologie, să experimentez cu diferite moduri de a o folosi și, împreună cu informaticieni și ingineri specializați în aceste tehnologii, să găsim și soluții de implementare a ei. La început, mi se părea aproape imposibil, nici unul din noi nu era sigur cum vom face asta si dacă vom reuși sau nu.
Pentru primul prototip a trebuit sa merg în Tokyo unde am lucrat la textura materialului cu ajutorul unei fabrici tradiționale de textile. A trebuit sa introducem fibre microscopice de conductivitate în interiorul fibrelor de mătase, bumbac si alte fibre naturale de țesături, fără a schimba modul tradițional de producție al textilelor. A fost fascinant sa fac parte din acest proces și mai apoi sa creez primul prototip final care, în cazul respectiv, a fost o jachetă. Ulterior, m-am întors la San Francisco cu această piesă, pe care împreună cu echipa de la Google, am arătat-o celor de la Levi Strauss. Acolo, în colaborare cu ei, am creat primele piese interactive folosind materiale denim.
Mai târziu au urmat alte colaborări și diferite aplicații ale acestei tehnologii, cu Yves Saint Laurent, Adidas, Samsonite etc. Pe viitor această tehnologie va putea fi folosită si în domeniul medical. (https://atap.google.com/jacquard/)
Întrebarea ta despre cum am ajuns să lucrez cu Google mi-am pus-o si eu la început, nu mi-am imaginat niciodată că voi lucra în domeniul tehnologiei, chiar dacă am fost fascinată de calculatoare de mică, mama fiind programatoare la centrul teritorial de calcul pe vremea când computerele arătau foarte diferit, erau imense și erau folosite doar de specialiști.
Cei de la Google m-au sunat pur si simplu si m-au întrebat dacă sunt interesată sa lucrez cu ei la un proiect despre care nu au vrut sa-mi spună mai nimic până nu am semnat câteva contracte de confidențialitate. Când i-am întrebat cum și de ce m-au ales pe mine, mi-au spus ca e datorită stilului meu minimalist, al combinației de elemente futuriste cu cele tradiționale ale colecțiilor mele si că au dat de mine prin intermediul Google search 🙂
Ești și în boardul French American Cultural Society. Ce faci în acest board?
FACS (French American Cultural Society ) este o organizație non-profit care susține, produce și co-produce evenimente și proiecte culturale și educaționale în San Francisco și pe plan internațional. Împreună cu Consulatul Francez, Institutul Francez și muzee precum MOMA si DeYoung Museum, FACS sprijină artiștii din diferite comunităti locale și internaționale prin organizarea de programe culturale.
Mi s-a propus să fac parte din board pentru a contribui la această inițiativă prin a participa la identificarea talentelor internaționale, crearea de legături mai puternice cu artiștii europeni și promovarea unui dialog între lumea artei și cea a tehnologiei.
Prin susținerea artiștilor încercăm să încurajăm construirea de punți între diferite culturi și oameni, indiferent de mediul lor social, poziția economică sau apartenența politică.
Ti-e dor de România? De ce?
Da, sigur că îmi este dor de România și îmi va fi tot timpul. Mi-e dor de locurile unde am copilărit, de prieteni, familie și de umorul românesc. Dar e probabil mai mult un dor al vremurilor deja trecute, vremurile studenției sau ale copilăriei, a verilor petrecute la munte si la bunici.
Merg în țară măcar o dată pe an. La început, mă emoționează totul – oamenii, limba, aerul diferit al anotimpurilor, până și timpul pare să aibă alte dimensiuni. Frumusețea ascunsă a lucrurilor simple, pe care nu le apreciam atât de mult înainte de a pleca. Îmi dau seama că poate idealizez puțin și că tot dragul meu de România se datorează și faptului că am plecat. Viața privită din afară îți oferă o cu totul altă perspectivă.
Un artist se adaptează mai ușor într-o altă țară? Își duce cu el patria oriunde?
Eu cred că da. Stabilirea în altă țară cu toate consecințele ei fericite (profesionale și personale) reprezintă un moment de ruptură care îți poate împărți irevocabil viața în două: înainte și după. Experiența imigrării poate fi extraordinar de fericită, emoționantă, transformatoare, dar și traumatizantă. Lași în urmă tot ceea ce îți este familiar – limba și modul în care te exprimi, oameni, locuri și, odată cu asta, o parte din identitatea ta. Este foarte posibil să nu te simți niciodată complet acasă în țara în care te-ai mutat și să nu te mai poți simți acasă nici în țara în care te-ai născut. Întotdeauna vei trăi cu dorul de acel loc în care nu ești.
Arta poate vindeca această ruptură, îți oferă șansa de a te reinventa, de a umple cumva acea porțiune mică din tine care lipsește atunci când ești departe de țară, prieteni și familie.
Călătoriile în România mă ajută să mă regăsesc și să mă reîncarc cu energia creativă de care am nevoie atunci când încep lucrul la un nou proiect. Este important pentru mine să revizitez acea parte din mine care uneori se pierde în ritmul alert de aici și pe care o regăsesc doar când mă întorc în România.
Cum a fost anul trecut pentru americani și pentru tine? De aici s-a văzut destul de multă durere și boală, dar și tensiune politică…
A fost un an foarte dificil pentru toata lumea. Pandemia a apărut când eu eram deja doborâtă de tristețe în urma pierderii mamei.
La început am fost prea afectată de doliul prin care treceam pentru a simți efectul pandemiei. Faptul că am intrat în carantină și am petrecut mai mult timp cu familia părea să-mi aducă confort și liniștea de care aveam nevoie în acea perioadă. Nu mă mai simțeam obligată să ies, să socializez sau să merg la tot felul de evenimente unde să pretind ca sunt ok.
Însă, după o perioadă mai lungă de izolare, mi-am dat seama cât de importanți sunt pentru mine prietenii și oamenii cu care interacționez zi de zi, cât de mult îmi lipsesc.
Cred că momentul cel mai dificil a fost când, pe lângă pandemie, tensiune politică și proteste, au luat foc zonele din împrejurimi, iar San Francisco a fost acoperit complet de fum. Ne-am trezit cu un cer roșu și într-un întuneric total. Lumina soarelui a fost tăiată complet de fumul gros și ploaia de cenușă. Am avut senzația unei apocalipse și am simțit că ne sufocăm.
Pentru americani situația de criză și tensiunile politice au scos la iveală faptul că America este o țară foarte divizată din toate punctele de vedere. Contrastele sunt imense de la un stat la altul în ceea ce priveste toleranța, acceptarea și deschiderea în privința diferențelor rasiale, religioase, sociale, economice, educaționale și de gen.
Alb sau negru?
Ambele, mă atrage mai mult contrastul dintre ele și îi recunosc valoarea uneia doar în raport cu cealaltă. Să aleg una sau alta ar însemna să ratez întâlnirea dintre cele două.
Ce fel de persoană poartă o opera de artă? Cine te alege, cu alte cuvinte?
O persoană creativă, care investește în imaginația proprie, care își asumă riscul de a se exprima, nu doar în cuvinte; cu un interes și o curiozitate autentică de a se descoperi pe sine și lumea în care trăiește.
Acest grafism pune în evidență un fel de fragilitate pe care o avem cu toții mai mult sau mai puțin. Adică, de fapt, în colecțiile tale e vorba de fragilitatea noastră sau a ta?
Da, e vorba de fragilitate, a mea și a celor din jur, dar și de opusul ei, cum ar fi forța, tăria, și puterea de regenerare. Prin grafism, juxtapunerile de texturi, forme și contraste alb-negru, ultima colecție exprimă dualitate si o tensiune a polarității care se creează între două entități opuse.
Pentru americani situația de criză și tensiunile politice au scos la iveală faptul că America este o țară foarte divizată din toate punctele de vedere. Contrastele sunt imense de la un stat la altul în ceea ce priveste toleranța, acceptarea și deschiderea în privința diferențelor rasiale, religioase, sociale, economice, educaționale și de gen.
Ce faci în San Francisco în afară de a crea?
Încerc să petrec cât mai mult timp în natură. În fiecare dimineață, înainte să mă apuc de lucru, alerg sau mă plimb cu câinele meu în parc, în pădure și uneori pe malul oceanului.
Când sunt acasă mă relaxez ascultând muzică și citind. În ultima vreme, de când s-a declanșat pandemia, mă pasionează foarte mult și grădinăritul. Am început cu plantatul unui copăcel în amintirea mamei mele și am ajuns sa plantăm, împreună cu băiatul si soțul meu, aproape douăzeci de copaci și tot felul de plante în anul care a trecut. Timpul petrecut afară, în natură, m-a ajutat foarte mult să trec peste această perioadă dificilă și să mă bucur din nou de lucrurile simple.
Ai prieteni români?
Da, am prieteni români aici, în alte țări, dar și in România, care deși sunt la distanță, mi-au rămas foarte apropiați și vorbim destul de des la telefon.
Cum sunt oamenii din jurul tău?
În momentul ăsta nu sunt foarte mulți oameni în jurul meu din cauza pandemiei 🙂 însă în general oamenii cu care interacționez sunt oameni diverși, din toate colțurile lumii, cu care simt o conexiune specială, indiferent de unde venim și în ce limbă vorbim. E o chestie care ține mai mult de rezonanță și de felul în care ne conectăm la ceea ce se întâmplă în jur.
