Ofelia Popii… Ofelia, nume predestinat teatrului, scenei. Ofelia Popii este actriță la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu și este un nume care se pronunță des și de care se leagă premii peste premii. Se spune despre ea că este una dintre cele mai mari actrițe din Europa. Eu aș adăuga ”din lume”.
Am văzut-o în câteva spectacole de la care am plecat transformată, marcată… Dupa ce am vizionat „Felii” de Lia Bugnar, acum câteva zile, pe Scena Digitală a TNRS, i-am cerut un interviu.
Ofelia Popii, rar am văzut o actriță ca tine. Ești ceea ce numesc un fenomen. De unde ai venit? Cum ai „aterizat” pe Pământ?
Mulțumesc, dar nu-i chiar așa…
Cum te-ai apropiat de teatru? De ce ai ales asta? Te-ai născut cu talentul acesta?
Ei, știi cum este, toți copiii joacă. Asta făceam și eu, făceam teatru de păpuși când eram mai mică, maică-mea mă ducea pe la concursuri de spus poezii, apoi m-am înscris singură la cercul de teatru de la Palatul Copiilor din Arad, și de acolo, din greșeală cred, am ajuns la o trupă de teatru care aparținea de Școala Populară de Arte în care se aflau nu numai copii, ci și adulți care stăteau acolo de dragul celei care conducea trupa, actrița Emilia Dima Jurca, un om extraordinar și o actriță foarte faină. Foarte mulți din actorii din România au fost pe la doamna Emi, asta am descoperit mult mai târziu… Era un îndrumător special, foarte bun.
Așa că m-am lipit și eu de ei, de cei din trupă, așa… fără să am un scop… Eu, de fapt am vrut să mă fac o mulțime de alte chestii, până să dau la teatru… Voiam să fiu economistă ( ce-i drept, mai mult mama) sau inginer, aș fi vrut să fiu psiholog, ziarist… Am vrut foarte mult să dau la arhitectură dar ar fi trebuit să stau un an de zile să mă pregătesc pentru asta. Aș fi vrut să dau și la pictură, aș fi vrut să și scriu… Dar pentru că mi-au zis unii și alții că am talent, am dat la Actorie.
Am picat prima dată și m-am dus repede să dau la Politehnică, asta ca să nu fiu singura din clasa mea care nu intrase la facultate… Numai că în anul acela am avut foarte multe coșmaruri legate de admiterea la Actorie, ceea ce m-a făcut să înțeleg cât de mult mi-am dorit să fi intrat! Așa că am dat al doilea an și am intrat.
Când te văd pe scenă am sentimentul că-mi scapi printre degete, că nu semeni în niciun moment cu tine cea din momentul anterior… Ești ca un lichid care ia forma vasului atunci când joci, asta ești, un „lichid” care ia forma personajului său…
Mă bucur foarte mult că-mi spui chestia asta, fiindcă e o imagine foarte apropiată de ce cred eu că trebuie să fie un actor, ceea ce înseamnă că mă apropii și eu de idealul meu, ceea ce e destul de greu:). Da, cam asta trebuie să facă un actor, în general, cam asta mă interesează la actorie, pentru că, dacă nu îți dorești să descoperi personalități noi, noi feluri de a te exprima și de a trăi, nu mi s-ar părea deloc o meserie interesantă.
Dar te afectează în interiorul structurii tale acest lucru?
Da, mă afectează, normal că mă afectează. Eu sunt genul care se pliază pe mediu, mă contaminez, mă imprim de ceea ce e în jurul meu. Niciodată nu am avut tendința de a mă ține în afară și a judeca o situație sau o persoană, cumva mă lăsam absorbită de situație, fără să critic la un mod distant. Am avut prietene dintre cele mai diferite ca personalități, sau grupuri diverse de prieteni, iar eu mă simțeam bine în fiecare din aceste grupuri, sau lângă fiecare dintre prietenele mele… Bineînțeles că nu realizam asta, dar acum, privind înapoi, mi-am dat seama că mereu mi-a plăcut să fiu „a situației”. Și preluam din personalitățile celor din jurul meu, niciodată nu am avut o dominantă puternică. Sau asta era de fapt personalitatea mea…
De ce joci la Sibiu și nu la… Hollywood? Ai anvergura potrivită oricărei cetăți a filmului din lumea asta mare. Mă gândeam că, ajunsă la acest nivel, îți iei familia și bagajele și te înființezi în Hollywood, de exemplu, bați la ușă și spui, „sunt Ofelia, am venit”.
Ce bine ar fi dacă ar fi așa de simplu!:) Nu am nimic împotriva acestui lucru…
Ai un agent?
Nu, pentru că eu, pe lângă multele talente pe care le am, am și talentul de a rata ocazii… Am avut această ocazie, am ratat-o, s-a dus, dar nu mă plâng, pentru că am câștigat pe alte părți… Fiecare plus are și minusul lui, iar eu probabil că nu am avut această dorință destul de puternică în mine, dar nu zic că va fi așa pentru totdeauna. Oricum, Sibiul mie îmi dă o liniște de care am nevoie între roluri, pentru că aici oamenii sunt normali, așezați, îmi dau un echilibru foarte pământean, natural. Noi avem o mică căsuță la țară, mă simt bine…
Dar cum ai ratat ocazia? Ce ocazie? Cum a fost?
M-a văzut o doamnă acum mult timp, o doamnă care se ocupa cu racolarea talentelor pentru filme și m-a pus în legătură cu un agent foarte, foarte bun care a venit în România, ne-am întâlnit, dar… mai departe nu m-am mai dus…
Mda… 🙂 Spuneai că tu ești a situației, asta înseamnă că nu-i judeci pe ceilalți?
Foarte puțin… Am părerile mele, mă ajută să analizez lucrurile, dar cred că oamenii au și bune și rele și e foarte greu să critic, sau să fiu foarte vehementă, să am o opinie dură într-o direcție sau alta.
Înseamnă că te pui în papucii celuilalt…
Tot timpul găsesc scuze pentru orice și pentru toată lumea. Soțul meu îmi zice mereu că fac asta, dar eu nu le găsesc scuze doar așa, ci mă duc mai departe în perspectiva respectivei persoane. Mă și ajută să iert și să mă iert…
Unde-ți ții premiile? Nu ai primit puține…
Prin casă, răspândite. Acum sunt în niște cutii, dar cu ocazia faptului că ne-am mutat, am descoperit că la ultima mutare mi-a dispărut un premiu UNITER. Nu știu unde e, nu l-am mai găsit:)
Ce tipologii ți se par complicate? Că nu ale tuturor oamenilor sunt interesante?
Eu nu împart în tipologii, deși există, dar în general eu nu am lucrat așa. Le găsesc complicat de făcut pe cale care nu au adâncime, cele superficiale. Dar ca să le joc, eu le dau și lor o „carne”. Ultimul personaj care mi s-a părut greu a fost Martha din „Cui i-e frică de Virginia Wolf?” și înainte, personajele pe care le fac în „Povestea prințesei deochiate”. E vorba de un călugăr care are un anume tip de sfințenie în el și care cade victimă unei patimi îngrozitoare pentru un tânăr, un discipol al lui. Pentru asta e blamat și ajunge cerșetor. Dar nu acesta a fost cel mai greu personaj, ci fratele lui, pe care l-am „căutat” destul de mult, și care era tâlhar, un om lipsit de scrupule, sadic. Îmi plăcea enorm personajul, dar simțeam că nu se umplea un gol în jurul meu când îl construiam, ceva lipsea… Și mă tot uitam la filme să mă inspir, să găsesc ceva care să-mi dea un imbold interior și culmea e că cel care m-a inspirat a fost Joe Pesci, în rolurile lui de mafiot! Mă tot obseda imaginea lui în aceste roluri, și deși nu avea nicio legătură cu piesa, mă simțeam bine când îl vedeam. Îmi plăcea personajul pe care îl jucam și asta ajută întotdeauna.
Faci parte dintr-o echipă a unui teatru care s-a făcut remarcat mai ales prin personalitatea vulcanicului, vizionarului său șef, Constantin Chiriac. Are o „nebunie” în el care duce lucrurile mai departe…
Cele mai multe proiecte au ieșit tocmai datorită „nebuniei” lui, care l-a făcut mai întâi să aducă niște oameni extraordinari la Sibiu, să-i convingă să pună proiecte… Cel mai mult mie îmi place la Chiriac că visează și face ce visează! El a avut un gând, și-a pus o țintă sus, a transformat Festivalul de Teatru de la Sibiu care era mic, studențesc, în ceea e e azi, pentru că nu s-a mulțumit că „merge și așa”… S-a dus mai departe și mai departe, și mai departe, și datorită acestui lucru eu m-am întâlnit cu Purcărete, cu Dabija, cu Mănuțiu, cu toți regizorii mari. Și de aceea am și rămas în Sibiu. Adică îmi place orașul, dar nici chiar așa…:) Pentru mine cel mai important e teatrul.
Ți-a fost frică de boală, de acest virus?
Da, și încă mi-e frică și nu vreau să mă relaxez și nu vreau să mă îmbolnăvesc de ceva ce nu are leac deocamdată…
Tot timpul găsesc scuze pentru orice și pentru toată lumea și asta mă ajută să iert și să mă iert…
Cum te joci cu trupul tău? Ai un corp care, pe scenă, face orice îi comanzi. Faci sport pentru a-i menține tensiunea?
Nu fac sport, din păcate. Ar trebui că, după o anume vârstă, se simte nevoia. Metamorfozările care au loc se întâmplă datorită lucrului, corpul meu ascultă de felul în care eu îmi imaginez personajul. De pildă la Mefisto, nici eu, nici sufloarea nu ne-am dat sema când am ajus eu la vocile alea! Totul s-a întâmplat în timp, ușor, ușor… În general, corpul ajunge să facă ceea ce face, ca urmare a unei senzații interioare care dictează și cere o expresie anume.
Ai avut parte de minuni, de miracole în meseria ta?
Da. Și încă nu m-am decis să le dezvălui, deși sunt câțiva oameni care le știu, unii au fost martori, dar încă mi se pare ușor înfricoșător. Mi-e frică să le rostesc pentru că mi-e frică să mă și gândesc la ele, pentru că îmi depășesc puterea de a le înțelege… Plus că am o senzație de o ușoară rușine, pentru că mi-e greu să cred că am fost eu așa de importantă în univers încât să se concentreze atâta atenție asupra mea și asupra existenței mele.
Ești modestă…
Da, poate și pentru că tot timpul m-am văzut așa, ca un om care trăiește pe aici o vreme și apoi merge mai departe. Suntem foarte importanți unii pentru pentru alții pentru cât trăim aici, dar altfel lucrurile mi se par așa… trecătoare…
E greu să vii acasă seara după ce ai jucat Mefisto și să-ți fierbi un ceai, nu?
Nu. Eu chiar am nevoie de a face lucruri foarte mici după ce joc. Un ceai, un duș, ceva de mâncare…
Cum ești ca mamă?
Încerc să fiu ok, relaxată. Vreau ca fetița mea să fie fericită în primul rând, nu vreau să fie olimpică, sau să strălucească în calcule matematice, ci vreau să știe ce îi place ei să știe. Îmi doresc să fiu atentă ca să o pot ghida.
Un spectacol de 2, 3 ore obosește foarte tare un actor?
Da, dacă e partitura grea… Și uneori de pe la jumătate trebuie să joci cam împotriva ta, mă refer la concentare, nu la ritm, pentru că energia publicului trebuie ținută vie….
Ești și pedagog. Cu ce trebuie să rămână un actor după ce termină școala?
Cu libertatea și plăcerea de a juca. Dacă va face asta, va rămâne creativ, nu va repeta drumuri știute. Pentru un actor e foarte important să fie liber în felul în care se exprimă.
Poate că toți ar trebui să facem facultatea de teatru…
Da, pe plan uman e foarte utilă.
Noi suntem rezultatul întâlnirilor pe care le avem în viață, cele pe care le folosim pentru a alege dreapta sau stânga în intersecțiile vieții noastre. Care au fost înâtlnirile vieții tale?
Cele cu rolurile foarte complexe care te ajută să vezi într-un mod ceva mai amplu decât înainte, cu texte variate, cu regizorii pe care i-am amintit deja, cu artiști mari, cu scenografi mari ca Dragoș Buhagiar, sau Helmut Sturmer.
Foto Adi Bulboacă, TNRS
