Marius Manole: „Refuz să-mi mai fie frică de ceva”

Cu Marius Manole nu este prima întâlnire și primul interviu. De câte ori l-am avut în față, am simțit bucurie. Pentru că e autentic, este plin de viață și de îndoieli, pentru că lupăt, caută, e generos și curios. Are o energie nucleară, de-a dreptul.

Marius, deși te afli lângă mine, aș putea fi sigură că în același timp joci undeva pe o scenă din România…:)

Nu, nu pot să fiu chiar în două locuri deodată, nu sunt chiar atât de ubicuu, dar recunosc că mi se mai întâmplă ca, din cauza oboselii, să am numai prezența fizică pe scenă și mintea să fie în cu totul altă parte.

Câte roluri ai acum?

Nici nu știu, Cristina, dacă este să le… Câte joc acum? Cred că vreo 22, cam așa, în prezent. Joc în fiecare seară.

Ai făcut un test de IQ? Îl ai mai mare decât…

Nu, și chiar am bănuieli că l-am mai mic. Nu mai mare, că numai un om cu IQ atât de mic poate să-și imagineze că nu există epuizare sau că, la un moment dat, viața nu-l va face să plătească pentru cum a trăit. Dar, slavă Domnului, deocamdată, ca să vă zic cinstit, dragi prieteni, am 47 de ani și, zău, dacă mă simt obosit sau plictisit sau plafonat, adică, cred că sunt într-o perioadă în care mă simt mai viu ca nicicând.

Viața ta personală fiind franjuri…

Nu. Nu neapărat. Bine, ce înseamnă viața personală? Definiți viața personală, vă rog.

Nu știu exact ce înseamnă pentru un actor…

Nu, nu e franjuri. Să știi că sunt destul de ordonat acasă, am cinci animale de care trebuie să am grijă, adică nu e chiar… Sunt un om destul de responsabil. Sigur că, uneori, casa devine hotel, adică aș putea foarte bine să o vând și să plătesc o chirie sau o cameră de hotel undeva, dar eu sunt Balanță și Balanța e foarte legată de casă și, chiar dacă stau pentru 10 minute, dacă vin acasă, alea 10 minute mă încarcă mai tare decât m-ar încărca orice altceva.

„Dacă mi-o iei pe doamna Rodica Mandache, îmi iei o mână”

Tu stai vreodată singur?

Rar, foarte rar… Cred că e și o spaimă la mijloc. Psihologii, dacă acum se uită la noi, ar spune că e o fugă de sine și că nu vreau să mă uit în adâncurile mele, să găsesc întunericul și să îl scot la suprafață, să recunosc anumite greșeli pe care le-am făcut în viață sau poate, nu știu, lucruri care nu-mi plac despre mine. Dar nu cred că am făcut mari greșeli și nu cred că aș avea așa găuri negre.

În podcastul ăsta vorbim despre sprijin, despre ajutor. Cine te-a susținut? Cine te-a sprijinit în meseria ta? Cui îi ești recunoscător?

Există un film care se cheamă „Todo sobre mi madre” al lui Almoldovar și acolo este un personaj, o actriță celebră, care spune „toată viața mea m-am sprijinit pe ajutorul străinilor”. Și așa a fost și în cazul meu. Adică eu am primit foarte mult ajutor din partea foarte multor oameni.

Nici nu știu cu cine să încep. Să încep cu profesorul meu de la facultate? Să încep cu Yuri Kordonsky, care mi-a încredințat rolul din „Inimă de câine”? Cu domnul Ion Caramitru, care… nu m-a încurcat? Adică, știi, nu că m-a ajutat într-un fel, dar nu mi-a pus niciodată piedici. Ba da, mint, m-a și ajutat. Aici e o discuție mai lungă, când o să avem noi un alt podcast o să și dezvoltăm această relație care a fost cu suișuri și coborâșuri.

Andrei Șerban?… Radu Afrim, care m-a ajutat într-un moment în care am vrut să mă las de teatru și nu mai găseam bucuria? Felix Alexa, care m-a adus în Teatru Național și mi-a dat primul rol, „Puc” din Visul unei nopți de vară”?… Dinu Săraru?… Sunt foarte mulți oameni. Dar, așa, ca să mă refer la oamenii care au fost de-a lungul vieții mele, i-aș pomeni pe ai mei și pe doamna Rodica Mandache pe care, dacă mi-o iei, îmi iei o mână.

Noi trăim ca și cum am fi nemuritori

Dar cum s-a întâmplat legătura asta?

Habar n-am. Cred că ne-am cunoscut neplăcându-ne neapărat. Adică, prima noastră întâlnire a fost o ciocnire așa, mai violentă, pentru că eu făcusem un scandal la Sibiu și ea, o actriță din garda veche, cu principii solide, n-a înțeles cum un tânăr s-a revoltat într-o formă nepermisă. Pentru cine nu știe, a fost un scandal la Sibiu, când se presupune că eu m-am îmbătat și-am făcut un scandal monstru și-am oprit un spectacol.

Și doamna Mandache, când m-a văzut, a zis, „ia uite, uite-l și pe ăsta, uite-l și pe ăsta”. Și după aia am fost distribuiți amândoi în „Romeo și Julieta”, un text scris de un englez, montat de un turc și în distribuție cu trei moldoveni, eu, doamna Mandache și Laura Vasiliu de la Teatrul Notara.

Și atunci a trebuit să facem foarte multe drumuri împreună. Și pe drumurile astea n-aveai cum să fii supărat și ne-am apropiat și, de fapt, ce ne-a legat cel mai tare a fost că nici unul dintre noi nu ne luăm în serios. Pentru că noi credem că viața e… e o joacă, de fapt. Și trebuie tratată ca atare. În secunda în care încerci să te iei în serios sau să iei lucrurile în serios, riști să aluneci pe o pantă pe care nu ți-o dorești.

Sigur, acum e ușor să spui viața e o joacă, că în viață apar și probleme, apar și căderi și tot felul de lucruri, boli și așa mai departe. Dar pe de altă parte, Cristina, dacă te gândești așa, noi știm când ne naștem, dar nu știm când ne ducem. Poate fi în noaptea asta, poate fi mâine.

Eu am avut un coleg care s-a culcat seara și nu s-a mai trezit, avea 35 de ani. Adică poate fi oricând acest moment.

Noi trăim ca și cum am fi nemuritori. Ceea poate că e foarte frumos. Dar uităm în permanență să iertăm, să mulțumim, să spunem te iubesc la timpul potrivit

Uneori spun: „lasă că o sun pe mama mâine. O sun mâine”, dar nu știm cum va fi mâine.

Și de-aia spun, că bucățica asta de viață care ne-a fost dată aici pe pământul ăsta depinde de noi să o facem frumoasă și să o acceptăm așa cum vine. Că sunt căderi, sunt momente, da, dar asta-i frumos, de-aia viața-i frumoasă.

Și Rodica e ca mine și cred că asta ne-a unit.

Te-am iubit atunci când ai ținut discursul pentru tineri la Peer Gyunt, pentru că au atâta nevoie tinerii ăștia. De ce ai simțit nevoia să le spui aceste cuvinte, să le spui despre succes, despre viață, despre… De unde? Nu ești tată… De unde a venit asta?

Cristina, cu ocazia alegerilor care au fost, am ieșit un pic din bula mea, am fost nevoiți cu toții să ieșim din bula noastră, și am dat cu ochii de o generație pierdută, o generație rătăcită. Acum, sigur, nu generalizăm, dar majoritatea copiilor sunt înspăimântați de timpurile în care trăiesc, au venit lucrurile peste ei foarte repede, n-au avut timp să proceseze, părinții nu mai apucă să le explice, pentru că nici părinții nu înțeleg ce li se întâmplă, comunicarea între generația mea și generația lor s-a rupt undeva, pentru că și noi am greșit și noi am crezut că suntem cei mai deștepți, cei mai puternici și că putem să ducem noi lumea înainte și că să aștepte să vorbească la timpul lor, că nu știu ei acum, să mai treacă un timp…

Nu, noi trebuie să-i învățăm pe cei mici să gândească singuri, să aibă spirit critic, să se îngrijească, să se educe, să învețe ce înseamnă succesul. Am fost prin școli în ultima lună să vorbesc cu elevii despre importanța individului în societate și despre ce înseamnă să îți asumi o responsabilitate, să mergi la un vot, să înveți să fii critic, să faci diferența dintre un fake news și o informație.

Că nu se poate ca mall-ul să se umple de tineri pentru că vine un băiat cu un câine

Și cum te-au primit?

M-au primit foarte frumos. Sunt atât de dornici să stea de vorbă cu oamenii care au reușit. Profesorii fac tot ce pot, să ne înțelegem, dar, de la nivelul lui, elevul vede o somitate și nu își permite să se deschidă.

Dar, dacă văd unul ca ei, care vine și se așează pe jos în fața lor, cu un sac în spate, încep să se deschidă și vorbesc atât de frumos și sunt copii atât de deștepți. Am fost la un liceu unde copiii nu proveneau din familii însărite, dar erau niște copii deștepți care poate că nu vorbeau cel mai bine limba română… deocamdată… Au venit la teatru, după întâlnire, și îmi scriu și azi și mă întreabă când mai am spectacol, că s-au îndrăgostit de teatru.

Au toți TikTok și Instagram. Ei văd acolo niște personalități, niște „influensări”, Cristina, care, să mă ierte Dumnezeu, că n-am nimic cu nimeni și nici nu vreau să iau pâinea nimănui și înțeleg că trebuie să trăiască toți, dar o generație care să aibă exemple niște oameni care n-au o operă în spate, n-au făcut nimic! Nu se poate ca singura singurul lucru pe care l-ai făcut în viață e să ai un cățel datorită căruia câștigi bani. Și eu, ca părinte, să permit, noi, ca societate, să permitem ca tu să fii model pentru copiii noștri.

Nu! Nu, pentru că acei copii înregistrează că faci așa și vine și succesul. Nu vine așa. Și oricum, dacă vine așa pentru moment, așa se și duce! Un succes construit pe un castel pe nisip, nu rezistă.

Ori noi, ca oamenii maturi, trebuie să ne luptăm și să punem punct acestor modele. Că nu se poate ca mall-ul să fie plin de niște tineri când vine un băiețel cu un câine. Nu! Nu! Nu avem voie!

Pentru că după aia ne mirăm de ce lumea se duce în partea asta, de ce avem analfabeti funcționali, de ce rata la Bacalaureat e de 70%, de ce? Pentru că asta le-am oferit. Și de aia am simțit nevoia am chemat copiii de la Moreni care au venit cu autocare, le-am dat bilete în școli…

Și în sală au fost 30% tineri cărora nu le-a sunat niciun mobil, care n-au plecat și era o liniște ca la… Deci înseamnă că au nevoie și le e sete, dar nu știu. Din toamnă iarăși o să merg prin școli. Am făcut un anunț public și Omid a început să meargă și colegii mei, Șerban Pavlu, Medeea Marinescu, Mirela Oprișor, toți oamenii care să le vorbească tinerilor, s-o facă.

Pentru că încă ținem minte cum am fost și noi și atunci puntea de comunicare e mai ușoară și trebuie să trebuie să mergem!

Românii de afară vin, când jucăm noi, ca să râdă și să plângă în limba română cu alți români alături

Marius, tu joci și afară foarte mult, te duci în diaspora. Cum sunt românii? Ce nevoi au? Ce sete au? De ce vin la teatru?

Le e dor, le e foarte dor de țară… Și aia e o categorie de oameni neînțelesă, la care nu am ajuns, pe care am neglijat-o și am uitat-o.

Ei sunt departe de țară pentru că au fost nevoiți cumva. Și vin la teatru pentru că le e dor de limba română, le e dor de spectacole și vor să cunosc actorii tineri cu care mulți dintre ei nu au avut contact. Vin la teatru ca să plângă, pentru că e o descărcare.

Lia Bugnar spune foarte frumos, că, atunci când o duci greu, în jurul inimii, ca să nu suferi, se face o pojghiță de gheață ca să te protejeze. Când plângi, e bine, pentru că lacrimile nu sunt decât gheața aceea care se topește.

Ei vin să și plângă, vin să și râdă, să râdă în limba română, dacă pot să zic așa. Să râdă și să plângă în limba română cu alți români alături, pentru că ei acolo nu se întâlnesc, nu au timp să stea de vorbă.

Și atunci când prind o seară de-asta, vin câte 400 de oameni și se văd între ei, comunică, e tot un soi de nevoie de apropiere și de comunicare, dar ochi în ochi, nu pe rețele.

Ești foarte vocal și ai fost întotdeauna implicat așa în viața socială și ți-ai spus întotdeauna părerea, chiar dacă uneori părerea ta spusă cu voce tare ți-a adus necazuri. Nu ți-a fost teamă? Tu nu ai teamă?

Nu.

Fiindcă au fost, uite, jurnaliști amenințați cu moartea.

 A, și eu? Da, și eu am amenințări, dar nu vreau să renunț la asta, pentru că e un drept al meu și nu poate să-mi ia nimeni și cred că e și o datorie față de țară. Cred că avem o datorie, pentru că noi, românii, avem un defect. Noi cerem foarte mult, dar nu prea dăm în schimb mare lucru.

De-aia nu înțeleg eu absenteismul de la vot.

Să ieșim din zona asta. Acum e bine, suntem în regulă. De unde ți încarci bateriile? Pentru că tu dai, dai, dai și la un moment dat trebuie să primești.

Păi primesc în fiecare în fiecare seară și în fiecare lucru pe care îl fac. Acum pot să primesc, pentru că pentru a primi energie de la public sau de la oameni în general, trebuie să fii deschis. Eu, o lungă perioadă de timp, până pe la 40 de ani, n-am fost deschis pentru că mi-era foarte frică, Cristina.

Mi-era frică de judecata oamenilor, mi-era frică de ratare, mi-era frică de eșec, mi-era frică de multe lucruri.

Când a venit pandemia, mi-am dat seama că am o meserie fără de care lumea poate supraviețui

Păi și acum?

Acum nu mai mi-e frică.

De ce?

De ce? Pentru că atunci când a venit pandemia, mi-am dat seama că am o meserie fără de care lumea poate supraviețui.

E dur, dar, da, lumea poate trăi mai departe. Sigur că viața ar fi mult mai urâtă și mai lipsă de sens cumva și de încărcătură, dar, da, am conștientizat lucrul ăsta, pentru că primele care s-au închis au fost teatrele.

Și am intrat într-o depresie de vreo trei luni de zile. Depresie grea. Grea, grea, adică nu ieșeam din casă, nu mâncam, nimic.

Am ieșit din ea cu ajutorul medicamentelor, pentru că nu e nicio rușine, creierul este un organ ca și inima și ficatul și când se bolnăvesc aceste organe, trebuie să le tratezi. Așa este și creierul, deci nu e că ești nebun și chiar ar fi bine să renunțăm la tabuul ăsta, ar trebui să vorbim despre, pentru că e o reacție chimică, se întâmplă ceva în creier și nu mai produce serotonină. E un dezechilibru care se poate rezolva.

Mie mi s-a întâmplat asta, am trecut și apoi m-am întrebat de unde a venit aceasta, de la ce. Și a venit, mi-am dat seama, de la anii de frică în care am trăit. Pentru că eu eram foarte emotiv.

Mie mi-era, efectiv, foarte frică de premiere. Numai eu știam cât plângeam înainte sau cât mi-era de rău fizic. Am și plecat cu salvarea de multe ori de la teatru. Colegii mei știu și mă întreabă „în seara asta cu ce pleci, cu taxiul sau cu salvarea?”

Și am spus în momentul ăla, la 43, când a fost pandemie, acum 4 ani, „ok, din momentul ăsta refuz categoric să-mi mai fie frică de ceva. Nu mai vreau să-mi fie frică de nimic. Nimeni nu are dreptul asupra mea. Refuz să las pe cineva să mă domine în felul ăsta. Nici publicul, nici angajatorul, nici nimeni.”

Și atunci am înlocuit frica cu curiozitatea. Adică, atunci când am un lucru greu de făcut, în loc să-mi fie frică să-l fac, sunt curios să văd cum o să fie. Pentru că noi avem niște filme în cap pe care le proiectăm înainte de examen. „O să pic, dacă o să pic o să mă certe mama, dacă mă certă mama, nu o să mai am voie să”… Eu analizez foarte clar, îmi dau seama că riscurile sunt, de cele mai multe ori, în 90% din cazuri, sunt minime și atunci n-am de ce să mă tem. Și atunci sunt deschis să primesc energia publicului.

Când ești relaxat, când nu-ți mai e frică, și când faci meseria, orice meseria ai face, în căutare, cu o mare curiozitate, cu adevăratele, ea nu te mai consumă.

Relația cu DENT ESTET

Ne-am întors la prietenii noștri care susțin teatrul românesc. Ce experiențe ai avut cu ei? Că ești un om emotiv. Și durerea și frica de dentist știu că ne-a caracterizat ca generație o viață întreagă. Spune-mi despre felul în care te-au ajutat ei. Pentru un actor este esențial să aibă o dantură frumoasă, să poată să pronunțe bine, să fie…

În primul rând pentru sănătate.

În primul rând pentru sănătate. Nu pentru ședințe de foto.

În primul rând pentru sănătate, că și eu am aflat tot de la ei, că e strânsă legătură între sănătatea danturii și sănătatea în general. Felul în care muști, felul în care mesteci… Mi-au explicat clar că am o problemă de exemplu în somn, că țin dinții strânși și am purtat o gutieră niște luni. Am purtat și un aparat dentar.

Dormi cu pumnii strânși?

Nu cu pumnii strânși, cu dinții😊 Ce au făcut pentru mine?

În primul rând, nu mi-aș fi făcut timp. Lasă frica. Pentru că suntem obișnuiți să lăsăm lucrurile legate de sănătate că să ne ocupăm de altele: „lasă-mă acum cu implantul, că o să-l fac, domnule, da, o să-l fac. N-a venit timpul lui acum”. Și amânam, și amânam, și amânam, am amânat vreo 5 ani. Până când i-am cunoscut pe cei de la DENT ESTET. Noi ne-am cunoscut pentri că ei sunt mari admiratori al teatrului. Veneau la spectacolele noastre și, la un moment dat, a îndrăznit cineva de acolo.

A îndrăznit, spun așa, pentru că ei au extrem de mult bun simț și nu vor să fie intruzivi și nici nu-i vezi în nicăieri, numai auzi că au fost. Ceea ce e foarte frumos…

Și m-au căutat și mi-au zis cine sunt șic e vor să facă pentru mine și că își doresc să fie partenerii mei.

Nu am înțeles în ce fel… Dar m-au lămurit: voiau să mă ajute să am dantura sănătoasă.

„Da, dar știți, eu n-am timp” „nicio problemă, că găsim”. Am închis telefonul și am zis: „mda… sigur găsim”. Și a treia zi m-au sunat să facem programarea. Cam așa a fost că mi-a fost și rușine să zic nu. Și am început tratamentul și n-a fost nimic dureros! A fost foarte interesant pentru că am văzut și eu că, de fapt nu mai e ca pe timpuri când lucra la dantura ta un singurmedic. Nuuu, acum e o serie de medici pe la care treci și fiecare lucrează pe segmentul lui.

Își predau ștafeta unul altuia, își trimit tot ce au observat și lucrează mână-n-mână ca lucrul să fie bine făcut. Și mă simt foarte în siguranță acolo. Adică, de câte ori mă duc, mă simt foarte în siguranță și recunosc că cel mai mult îmi place că nu mă lasă să renunț. La șase luni primesc un telefon: „E timpul. E timpul”.

Și e foarte plăcută chestia asta. Deci, m-am bucurat foarte tare că am nimerit în familie. Că, realmente, ei sunt așa un pic ca o familie acolo.

Am și sărbătorit cu ei niște evenimente, niște zile ale firmei. Și mi-s foarte apropiați. Nu ne vedem des, dar ne vedem când trebuie.