Ioana Flora este o actriță puternică. Are în ea voința unui popor care, dincolo de granițele noastre, are un renume sinonim cu forța: sârbii.
S-a născut în fosta Iugoslavie din părinți români, a trăit în Banatul Sârbesc și a ajuns, după liceu, la București. Una din cauzele strămutării a fost războiul care se apropia de casa ei.
De curând, Ioana a decis să-și expună propria vulnerabilitate, aceea a refugiatului, într-un spectacol în care interpretează încă 5 personaje ale căror povești sunt reale. Multe altele pot fi vizionate aici.
Spectacolul se numește chiar așa, „Fragile” și am avut onoarea de a modera la finalul fiecărei reprezentații de până acum o mică discuție între Ioana și public.
Inițial aceste povești au fost prezentate sub forma unei serii de documentare artistice pe platforma online fragile.live. Acum însă, ele au coborât pe scenă, pentru că, după cum spunea Ioana Flora, teatrul ne ajută să ne schimbăm, sensibilizându-ne în fața dramelor altora.
Ioana Flora, ești o femeie fragilă?
Da, aș putea spune asta, dacă mă gândesc la sensibilitatea pe care o am și care, pe de o parte mă ajută, iar pe de alta mă vulnerabilizează. Mă ajută mai ales în meserie, pentru că pot percepe foarte ușor emoțiile oamenilor, gândurile și intențiilor lor. Mă afectează însă pentru că percep toate aceste lucruri la cote foarte înalte.
De aceea ai ales actoria, pentru că ești așa?
Nu cred că a fost ceva conștient legat de asta…
Cum ai ajuns să faci actorie, totuși?
Am avut un traseu care a dus la asta. Eu am făcut 9 ani de pian, 6 de balet, am făcut engleză, am cântat în cor… Educația mea a fost umanistă, mai de grabă, cu toate acestea, am făcut Liceul de Arhitectură urmând să dau la Facultatea de Arhitectură. Nu cred că mi s-ar fi potrivit. M-am răzgândit pe ultima sută de metri și am ales actoria fără să mă fi verificat într-un fel… A fost o decizie luată intuitiv, dar a fost bună, pentru că acum nu mă văd făcând altceva.
Unde se întâmpla asta?
În Serbia, în fosta Iugoslavie, unde m-am născut și de unde m-am mutat cu familia în România, după ce am terminat liceul.
Ai plecat pentru că se apropia războiul de casa ta…
Da, e cumva așa, am plecat din cauza războiului, dar au fost și mulți alți factori care au contribuit. Mama mea e româncă, deci a considerat plecarea noastră ca o repatriere. Tata era un poet care scria în limba română. Făcuse Facultatea de Litere în București. El se simțea cel mai bine aici pentru că scria și trăia în limba lui maternă. Pentru părinți a fost, deci, ca o soluție optimă pe care și-o doreau…
Pentru că am ajuns la fragilități și deci și la „Fragile”, spectacolul one woman show bazat pe poveștile reale ale unor femei aflate în situații vulnerabile, te întreb cum și când ți-a venit ideea acestui proiect?
În 2020. Lucrurile s-au legat ușor. A durat cam 6 luni până când am avut un rezultat. Am intrat în legătură cu ONG-uri, am aflat poveștile acestor femei, le-am cunoscut, le-am jucat mărturisirile pe platforma fragile.live. S-a strâns o echipă în jurul întregului proiect începând cu Rucsandra Pop care a făcut documentarea și regizoarea Ioana Mischie.
Ele au semnat partea artistică. Agenția Smartpoint PR, în frunte cu Adina Duțu, a făcut întreaga strategie de comunicare… Deci au fost mulți care au susținut acest proiect.
Și cum a coborât din zona online pe scena Teatrului de Comedie?
La un moment dat, am jucat în cadrul ICR Londra unde au fost proiectate filmele din Fragile, iar pe una dintre povești am jucat-o acolo, în limba engleză. După aceea am fost întrebată dacă aș putea să fac un spectacol într-un teatru din Londra, subiectul despre situații și categorii vulnerabile fiind unul foarte sensibil acolo.
Asta a fost atunci. Dar spectacolul s-a născut pe scena Teatrului de Comedie unde se dorește punerea în scenă nu numai a spectacolelor de comedie, ci și de alt gen… Inițial am crezut că va ieși cam la fel cu serialul documentar de pe platformă, însă ne-am dat seama că nu va fi așa. Echipa formată din Alina Berzunțeanu- regia, Silvia Călin -mișcarea scenică și Mihai Dobre- muzica a ajuns la concluzia că spectacolul ar trebui să aibă elemente pur teatrale și să nu reproducă identic ceea ce se poate vedea pe platformă.
Demersul meu ajută pe fiecare să-și descopere propriul mecanism de comunicare
Tu faci și cursuri de public speaking, învățând oamenii din companii- de comunicare, de vânzări etc- să vorbească și cu trupul atunci când se află în fața unui om sau a mai multora. Care sunt primele 3 lucruri pe care ții să le transmiți cursanților?
În primul rând, faptul că tu ești cel care generează energia, tu ești vorbitorul. De fapt, tu generezi comunicarea. De la tine începe. Felul în care setezi tu acest lucru va influența întreaga comunicare ulterioară cu cei din fața ta. Dacă ție nu-ți place ceea ce spui, nici altora nu o să le placă, dacă tu nu crezi, nici alții nu vor crede.
Apoi le spun că totul pornește de la gând. Limbajul non verbal și para verbal se aliniază acestuia, dacă gândul e corect setat. Vorbitorul știe exact ce vrea să transmită și trebuie să pornească de la întrebările „cine” „ce” „unde” și „de ce”. Adică cine sunt, ce fac, unde sunt și de ce fac asta. Mesajul este astfel pus înaintea vorbitorului, devenind cel important.
Frica cea mai mare a oamenilor este că ceilalți se uită la ei și îi critică. Dar, așa cum se întâmplă în actorie că nu e despre actor ci despre personaj, așa și aici: e despre mesaj, nu despre vorbitor.
Al treilea lucru este că nu „trebuie” să zâmbești, ci să gândești pozitiv despre cei din fața ta și zâmbetul va veni firesc . Eu sunt împotriva disimulării. Sunt pentru autenticitate și adevăr. Dar adevărul acela transmis într-o manieră pozitivă.
Și oamenii se descoperă cu ajutorul tău?
Da, dar prin multe repetiții. Cantitatea duce la calitate, iar demersul meu îl ajută pe fiecare să-și descopere propriul mecanism de comunicare. Așa devine specific și unic, pentru că fiecare are calitatea aceea care îl va pune în valoare, scânteia care îl va „aprinde”. Deci totul este „custom made”, ca să zic așa.
Simțeam puterea unei comunități care era la unison
Când ai descoperit puterea teatrului?
Nu pot spune că de la început. S-a întâmplat mai târziu. Dacă atunci când eram studentă îmi dădeam seama de puterea teatrului prin spectacolele pe care le vedeam, mai târziu am realizat că și eu fac parte din ceva ce poate schimba în bine oamenii.
Îmi aduc aminte că am jucat într-un spectacol care se numea Neverland, un one woman show, care avea o pârghie a unui emoțional colectiv. Acțiunea trecea se desfășura între 1991- 2018 și trecea prin 13 momente cheie din acest timp, sociale și politice și, firește, din viața personajului.
Oamenii din generația mea aveau astfel acces la niște amintiri colective, de la Michael Jackson prima dată în România, până la alegeri, de la telefonul cu robot, până la telefonul mobil… Și, pentru prima dată, mi-am dat seama de forța emoțională a teatrului când, la final, aveam senzația că publicul e o singură ființă. O singură instanță. Oamenii râdeau, plângeau. Simțeam puterea unei comunități care era la unison.
Suntem mereu în căutarea unei stabilități emoționale
Reușești să-ți separi bine viața personală de cea profesională?
E întotdeauna un melanj, dar fac eforturi. Nu o să mă duc niciodată peste copiii mei cu emoțiile unor roluri grele pe care le fac, de exemplu. Actorii sunt oameni care au șansa să trăiască mai multe tipuri de emoții.
Ceilalți oameni trec prin acest tip de emoții de câteva ori în viață, nu știu, când pierd pe cineva, când se îmbolnăvește cineva, sau în astfel de momente. Noi le trăim la intensitate maximă, uneori chiar seară de seară.
Și asta ne face să putem fi mai multe persoane în același timp, să ne punem în viața altora. Și suntem mereu în căutarea unei stabilități emoționale.
La cine te duci pentru a cere sfaturi?
Depinde… de la prieteni, până la mama… La mama ajung la întotdeauna când e cel mai greu. Apelez chiar și la băieții mei, uneori. Ei au o inteligență emoțională mult peste ce aveam eu la vârsta lor. Toată generația lor este așa, de fapt. Deci nu e doar o singură persoană, ci un cerc de oameni la care apelez atunci când am nevoie de un sfat.
Cehov are multe valențe, vorbește despre oamenii depășiți de situații, cu vieți ambigue
Unde te simți în elementul tă: în film sau pe scenă?
În film am destul de multă experiență ca să știu să gestionez lucrurile. În teatru nu am avut aceeași constanță, deși nu pot spune că n-am jucat! Dar filmul și teatrul sunt la egalitate în ceea ce mă privește, chiar dacă mijloacele lor sunt diferite, au altă măsură…
Ce dramaturg ai juca mai mult?
Cred că Cehov. Deși nu am un anumit dramaturg pe care să mi-l doresc. De ce zic Cehov? Pentru că se preconizează un spectacol la teatru după o piesă de-ale lui. În facultate mi se părea că Cehov e greu, că apasă mereu o pedală, însă nu e așa.
Cehov are multe valențe, vorbește despre oamenii depășiți de situații, cu vieți ambigue, unde drama nu e dramă în totalitate, așa cum și nici comedia comedie. Are o vivacitate intensă, personajele sunt contradictorii… E foarte interesant.
Ca actriță mă simt brici, ca femeie mă simt uneori pierdută, dar se poate întâmpla și viceversa
Femeia care ai devenit o influențează pe actrița care ești?
Hm… Odată cu vârsta și cu trecerea timpului simt că m-am îmbogățit. Sunt multe lucruri pe care le-am trăit, pe care le-am înțeles. Ca actriță mă simt brici, ca femeie recunosc că mă simt uneori pierdută, dar se poate întâmpla să fie și viceversa.
Dar asta nu e ceva rău, pentru că poți fi într-un domeniu în top, iar în celălalt jos… Însă nu cred că femeia din mine o influențează pe actrița care sunt.
Cine sunt oamenii cărora le datorezi cariera ta?
Primele întâlniri pe care le-am avut în teatru și film mi-au condus drumul mai departe. În film a fost întâlnirea cu Cristi Puiu în „Marfa și banii” care mi-a pus bazele actoriei de film.
Iar întâlnirea cu Vlad Mugur din teatru mi-a trasat foarte clar ce înseamnă arta de dincolo de meseria de actor. El m-a făcut să înțeleg ce înseamnă teatru, ce înseamnă viziunea.
Teatrul vorbește despre marile teme cum ar fi cea a pierderii sau a eroului, a drumului lui, a credinței, a recunoștinței… Sunt marile teme care se află dincolo de viața noastră cotidiană și care construiesc omul pe verticală.
Mie îmi place să mă gândesc la aceste idei atunci când fac un proiect, pentru că numai îl așa îl împing direct către om ajutîndu-l pe acesta să aleagă să facă dreapta sau stânga.
Eu cred că teatrul are marea capacitate de a îndrepta firea omului, pentru că îi pune în față o oglindă. Teatrul îl oglindește și așa se vede și el mai bine.
Imagini din spectacolul Fragile, Teatrul de Comedie 2024, foto Anastasia Atanasoska
