Mi-au atras atenția din vitrină. „Ce coincidență- mi-am spus, și ce alăturare”. Am intrat în librărie și le-am luat pe toate trei, le-am așezat apoi una lângă alta și am făcut o fotografie (cea de sus). Mi-au adus aminte de o conversație pe care am avut-o cândva, demult, cu Octavian Paler despre singurătate…

Îmi spunea atunci, „despre singurătate se poate vorbi în multe feluri, Cristina”… Nu este ceva ce poți respinge sau dori, este ceva cu care trebuie să înveți să trăiești dacă ajunge să te însoțească pe drumul vieții… Da, singurătatea poate fi de mai multe feluri, de la cea benefică, cea roditoare, creativă, până la cea mortală- și la propriu, și la figurat.

Singurătatea simțită în interior sau singurătatea resimțită din exterior.

Unii sunt singuri în mijlocul lumii, alții sunt singuri chiar în iubire, unii sunt singuri în casele lor, alții se simt singuri oriunde s-ar afla.  Unora le place singurătatea, alții o detestă și ar face orice compromis să iasă din ea. Am cunoscut multe din singurătățile astea și le-am simțit gustul amar sau dulce- în fond nu toate singurătățile au fost rele.

(Dar știu că cel mai adesea m-am simțit „singură social”, atunci când eram înconjurată de sute de oamen, la evenimente mai ales…)

Pandemia ne-a întins rezistența la singurătate într-un mod brutal. Foarte mulți au fost afectați, depresiile s-au adâncit, fricile și anxietățile s-au diversificat. Singurătatea, în acești doi ani, a fost ca un experiment într-un laborator care ne-a găsit fără materia învățată.

Mulți s-au despărțit în acești ani de cei dragi, rămânând mai singuri. Au murit părinți, prieteni, pateneri de viață…

Singurătatea însă nu e la fel resimțită de un om religios, creștinul, de pildă, nu înțelege conceptul de „singurătate”, pentru că asta L-ar exclude pe Însuși Dumnezeu. Credința că Dumnezeu este lângă el în mod permanent îl face să se simtă mult mai puțin singur, sentiment pe care un agnostic nu-l are.

Revenind la aceste trei cărți, ele au definiții diferite ale singurătății, deși se întâlnesc totuși în anumite puncte comune.

„Singur”, cartea scrisă de Tatiana Niculescu, apărută la editura Humanitas, despre viața lui Mihail Sebastian este scrisă… așa cum Tatiana Niculescu știe cel mai bine: documentat, cald, limpede. De ce singur? Pentru că acest scriitor a fost părăsit în momentele dificile ale vieții sale de prietenii săi, ei abandonându-l mai ales în timpul terorii antisemite din România.

Evreu născut la Brăila, Mihail Sebastian a trăit, a scris și a citit, a călătorit și a iubit în perioada poate cea mai tristă a omenirii contemporane, cea în care, în decurs de 50 de ani, s-au produs două războaie mondiale, Holocaustul, pogromuri și, nu în ultimul rând, s-a instalat comunismul.

Frământată și tragică perioadă.

În „Totdeauna singură”, carte apărută la Polirom, Aurora Liiceanu se întreabă dacă „există, oare, un fel de genă a nefericirii, rebelă, autonomă și, mai mult, specifică femeilor? E greu de spus, însă poveștile colaterale din carte arată că există multe alte femei care trăiesc un fel de nefericire foarte asemănătoare. Femei de demult și de acum”.

Andrei Șerban a ales un titlul complet opus: „Niciodată Singur” (editura Polirom). În cartea lui găsiți portrete ale artiștilor, colaboratorilor și oamenilor care l-au influențat… De la Pina Baush la Meryl Streep, de la Peter Brook, unul dintre cei mai mari regizori de teatru contemporan la Ellen Stewart fondatoarea teatrului La MaMa din New York, locul unde tinerii artiști au putut să se exprime fără șabloane, în totală libertate.

„Niciodată Singur”, mereu înconjurat de parteneri și colaboratori, pentru că în teatru, în artă, așa se poate ajunge la împlinire. „Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite.”– scrie George Banu pe coperta a patra.