Pledoarie pentru un oraș obosit

Foto de Theo

#lovemycity

Am locuit pe multe paliere ale Bucureștiului. De la demisol, la etajul 4. Cam până aici am putut urca… Între timp, am coborât la 3. La etajul 3. Și aici am rămas… La etajul 3 în București.

M-am mutat în București în 89, când am devenit studentă, venind din Pitești. Am făcut o mică armată, am trăit puțin în cămin studențesc, apoi la o mătușă, unde ascultam dimineața, înainte de a pleca la cursuri, în timp ce unchiul meu fuma țigări Snagov într-o bucătărie rece, radioul național, că altul nici nu era (Europa Liberă se asculta noaptea)…

Eram așa de tânără că nu vedeam nimic în jurul meu, așa cum poate nici tinerii azi nu văd. Tinerii au ochi doar pentru ei și pentru viitor, au alte orizonturi, nu se împiedică în detaliile neplăcute ale unui oraș.

Eram atunci la final de comunism, îl și simțeam în aer cum se duce… Și s-a dus, într-adevăr. Am trecut printr-o Revoluție, apoi printr-un haos, continuat cu un alt haos, și am cam rămas în el mulți, mulți ani… În tot acest haos, în toată această perioadă în care am făcut facultate, radio, mult radio, am cunoscut orașul mai întâi ca outsider, apoi ca cetățean al său cu drept deplin, și apoi ca o prietenă a sa în măsura în care l-am bătut mult cu piciorul și l-am citit apoi prin cărțile ce i-au fost dedicate.

Orașul acesta care cere atenție și pricepere, este un amalgam și-o ciudățenie, o cetate care moare și una care se naște pe același loc.

Îi iubesc câteva zone mai mult decât altele: străzile cu nume de capitale în preajma cărora locuiesc de vreo 8 ani, strada Paris, sau Roma, cartierul Primăverii în ciuda renumelui său, bulevardul Dacia și Parcul Ioanid, Bucureștiul vechi și plin de povești… Îmi plac zonele cu case dintre Calea Floreasca și strada Barbu Văcărescu, cartierul Dorobanți și străduțele cu nume de compozitori din Cartierul Floreasca, îmi plac clădirile vechi care se lasă descoperite, mă întristează cele care sunt lăsate să moară, mă uit după case și parcuri care se pitesc după copaci…

Îmi plac energiile acestor locuri și mirosurile lor…

Dar, de vreo câțiva, ani mirosurile au devenit pestilențiale. Bucureștiul subteran este spart, ruginit, plin de dejecții și apă fierbinte cursă aiurea, iar orașul pare că se surpă în propria sa latrină, șobolanii și gândacii, rugina și țevile ca niște obuze prost explodate din războaie vechi și neștiute, populează subpământul bucureștean.

Orașul a ajuns pe margine, la capăt, orașul plânge, îl doare și se vaită, orașul cere un loc la ATI. Cere să fie intubat, căci nu mai are aer, cere antibiotice, fiindcă e bolnav și infectat, cere iubire și oameni lângă patul lui, fiindcă se simte singur, cere pace și transfuzii de viață, fiindcă simte că moare.

Orașul acesta a fost bătaie de joc, puț fără fund, sac de bani și motiv de corupție, orașul acesta a fost vacă de muls și iapă de călărit. I s-au luat multe acestui oraș, i s-au dat puține…

I s-au dat minciuni cu polonicul și fapte cu lingurița, a fost dus cu zăhărelul până când nici acesta nu a mai avut gust.

Două au fost momentele în care orașul m-a impresionat. O dată când l-am văzut și simțit mut și paralizat, și a doua oară când l-am văzut gol și văduvit de prezența umană.

Prima dată când, aflată pe blocul cel mai înalt din interesecția Lujerului, acolo unde erau studiourile Radio Total, un radio care între timp a dispărut, am văzut cum, sub eclipsa totală de soare, tot bulevardul Iuliu Maniu, imens, aglomerat, zgomotos, a tăcut dintr-o dată sub o lumină nefirească, o lumină întunecată, care venea din măreția și imensitatea Universului însuși.

A doua oară, când am văzut pustiirea adusă de un virus, când oamenii au dispărut pur și simplu din imagini.

Am cunoscut orașul prin prieteni și iubiri, prin singurătate și frică. Am schimbat multe case, camere cu chirie, apartamente la fel.

Am schimbat cartiere, am stat fie în Colentina, fie în Grozăvești, în cămin studențesc, fie în Drumul Taberei, sau Pantelimon, până am ajuns în Dorobanți, aproape de Floreasca… Am cunoscut zeci și sute de oameni și destine, mi s-au întâmplat sute de povești…

Orașul acesta ca o „imensă casă de nebuni” cum îi spunea unchiul meu prin anii 90, m-a înghițit de câteva ori și apoi m-a aruncat afară, pentru ca să mă primească mai târziu cu brațele deschise înapoi.

A fost chiar un moment în care am înghețat știind că poate „nu voi avea unde să dorm la noapte”… Și atunci am înțeles ce înseamnă să nu ai un acoperiș deasupra capului, de atunci mi se strânge inima când văd oameni dormind pe stradă.

Locuiam la două doamne în vârstă pe Ștefan Mihăileanu. Două doamne, Lili și sora ei, femei peste 70 de ani (în anii 90), femei de modă veche, care aveau această mare vilă în zona Foișorului de Foc.

Eu locuiam într-una din cele 3 camere de la demisol, fiind vecină cu două fete minunate pe care le chema la fel: Carmen. Una era profesoară de geografie, cealaltă o… fată descurcăreață, plină de inițiative și mulți prieteni…

Cea din urmă era cea care ne „ținea” pe toate, eu cu salariul meu din radio eram vai și amar, iar profesoara de geografie la fel…

Mă tot întrebau doamnele cele în vârstă, (una fusese împușcată de soț cândva prin perioada interbelică din gelozie, și avea o rană sau chiar un handicap din acest motiv) cu ce mă ocup. Le spuneam că fac un prematinal la Radio Total și că încep emisiunea la 5 dimineața și o termin la 8.

Dar ele nu aveau radio cu unde FM și nu mă credeau. Vedeau în fiecare noapte cum, la 2,30 vine un șofer să mă ia și vedeau apoi cum mă aduce o mașină acasă mai târziu, pe la 10… Așa că au decis că nu mă ocup cu ce ziceam că mă ocup, ci cu altceva, prostituție ziceau ele, și m-au dat afară… 🙂

Atunci am înțeles că pot rămâne singură sub clar de lună de pe o zi pe alta și am fugit… la radio.

Atunci am simțit ostilitatea orașului, desigur, ea a dispărut într-o oră când, cu ajutorul Alinei, colega mea, mi-am găsit în paginile de mică publicitate un apartament miiic, care mai pe urmă a devenit al meu, dar asta e o altă poveste…

Fiecare dintre noi avem istorii personale cu orașul în care trăim. Fiecare dintre noi știe o parte, sau un colț, sau are o stradă sau un foișor, un parc, sau o alee de care este legat…