Am văzut Moromeții 2 cu așteptările ridicate până la cer. Rațional, mi-am spus că nu e cazul, pentru că nici distribuția și nici povestea nu păreau a avea forța din primul Moromeții și parcă niciodată filmele cu numărul 2 nu se pot ridica la nivelul numărului 1.

De data asta lucrurile au stat diferit.

În primul rând aș lăuda imaginea.

Vivi Drăgan Vasile este cel care a semnat imaginea și în primul film și în al doilea. Și, chiar dacă filmările au avut loc la 30 de ani distanță, pare că au fost trase în același timp. Nu e nicio diferență între 1 și 2 din acest punct de vedere.

Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile este de Oscar și cred că dacă ar fi făcut filme peste ocean, ar fi avut casa plină de statuete.

În imaginea filmului tras alb negru se simt toate culorile, toate umbrele, toate luminile că, nici dacă ar fi fost color, nu ar fi fost mai explicit. Filmul este o pictură. Satul, frunzele bătute de vânt, ploaia, câmpul, râul, animalele, toate îți mângâie privirea.

Horațiu Mălăele, cel care îl joacă pe Moromete, nu este Rebengiuc, comparația dintre cei doi este inevitabilă, dar nu este sănătoasă. Puterea personajului jucat de Mălăele nu vine din forța lui Rebengiuc, ci dintr-o tandrețe, dintr-o trăire a zbuciumului sub masca unei bonome (deși acute) înțelegeri a vieții. A fost Moromete. Un altfel de Moromete, dar Moromete. Comparația dintre cei doi, după cum spuneam, este și va fi  inevitabilă. Horațiu Mălăele se achită însă de rol, recunosc, mai mult decât m-am așteptat.

L-aș remarca și pe Iosif Paștină, cel care îl joacă pe Niculae. E convingător, este chiar Niculae ajuns la 18 ani.

Surprinzătoare și plăcută este vocea pe care Stere Gulea a ales-o pentru Niculae ajuns la maturitate, care povestește din viitorul lui cele întâmplate în satul Siliștea Gumești. Este cea a lui Andrei Pleșu și pare natural să fie așa. Intelectualul român al acelor ani a trăit ceea ce se vedea pe ecran, se trage chiar din acel  perimetru. 

Aș fi vrut ca filmul să insiste mai mult pe scena morții lui Matei, cel care se ascunde de comuniști. De asemenea, scenele din București, din 8 noiembrie 45 când comuniștii i-au bătut și ucis pe manifestanții anticomuniști și pro monarhiști mi s-au părut decupate din alt film și lipite aici.

Dar pelicula  are autenticitate, pentru că povestea o are, chiar dacă este o adaptare liberă după Moromeții și Viața ca o pradă scrise de Marin Preda.

Sala a răspuns la glumele țăranilor, la suferința lor și a fremătat la vibrația satului. M-am întrebat de ce. Și mi-am răspuns: pentru că lumea aceea este în noi toți. Noi venim din acel sat. Noi suntem Moromete, și Cocoșilă, și Catrina și Ilinca și Niculae, din păcate suntem și Vasile și toți comuniștii care au schimbat pentru totdeauna viața satului românesc. Noi suntem de acolo și tot ce vine din partea aceea ne este cunoscut, e în ADN-ul nostru

Spectatorii știau asta. Râdeau, repirau și trăiau în ritmul filmului.

Mergeți la Moromeții 2 să simțiți încă o dată răsuflarea rece a istoriei din anii 40, 50 ani puțin cunoscuți mai ales de cei tineri.

Anii în care o lume a murit, cea a satului tradițional. Nu. Nu a murit pur și simplu, în mod natural. A fost asasinată.

Anii în care sufletele și mentalitățile s-au schimbat atât de mult și pentru atât de mult timp, încât le regăsim și azi în jurul nostru.