La Teatrul Național din București se joacă o nouă piesă, veche, de fapt, cam de-o sută de ani. Este ultima piesă pe care a scris-o Cehov și care  a avut premiera în 1904: „Livada de vișini”.

Regizorul, David Doiashvilli, un georgian inspirat și obsedat de dorința de a spune lucrurile într-un mod original, m-a frapat cu o declarație pe care am regăsit-o în paginile programului piesei: „Trăim vremuri în care cuvintele nu mai înseamnă aproape nimic; din păcate și-au pierdut rostul, greutatea. Ne întâlnim zi de zi, ne spunem vorbe care nu contează, mult mai important e ceea ce simțim. Sunt convins că, dacă pot exprima în cuvinte cât de mult iubesc pe cineva, atunci dragostea își pierde sensul. De aceea încerc să găsesc și pentru spectacolele mele un limbaj nou de expresie, ceva ce nu pot spune în cuvinte”.
Spectacolul pus de el în scenă, această Livadă de vișini e ceea ce și-a propus. Are un limbaj nou, puternic, zgomotos chiar. Această Livadă este crudă, dură, este ceva ce m-a frapat și m-a pus pe gânduri.

Am plecat de la spectacol fără să-l înțeleg pe deplin, intrigată și chiar șocată. Nu era Cehov. Era o secțiune prin Cehov. Am văzut de fapt gândurile și trăirile unor personaje dincolo de jocul lor, dincolo de existența lor.
Ca atunci când te întâlnești cu un prieten pe care îl știi bun și, deodată, învelișul lui dispare și vezi uluit ce gândește și cum e, de fapt, pe dinăuntru. N-au jucat personajele, au jucat secțiunile lor, ca acelea pe care le vezi într-un laborator de anatomie…
Livada de vișini e mai actuală decât oricând. E o livadă care se vinde pentru a face loc unor „case de vacanță”. Cât de familiar pare totul, e ca o Pipera cehoviană, e o prorocire a renunțării la natură, la tradiție, la „vechi”. Este ca o crimă ascunsă de proiecțiile media intens folosite de regizor pe un decor surprinzător- casa ca o cutie, ca o cușcă- sau ascunsă într-un dulap situat central din care ies și intră personaje, în care se adună și se dezintegrează amintiri, că doar dulapul are 100 de ani!
Lopahin, interpretat chirurgical și avântat de Ioan Andrei Ionescu, este acest personaj care adună rămășițele istoriei pe care le transformă în bani.
L-am remarcat pe Istvan Teglas care o joacă pe Charlotta, și am convingerea că pe orice scenă a lumii, acest actor poate face performanță de premii internaționale. Raluca Aprodu m-a surprins cu aura ei tristă de rusoaică prinsă între panică și tăcere, între pasiune și complexe, interpretând-o pe Varia, cea care așteaptă fără speranță iubirea și căsătoria cu Lopahin.
Am plecat de la spectacol neștiind dacă îmi place sau nu, dar am așteptat ca, așezată în mine, piesa să producă ceva: ori o iritare ori o lămurire.
Și a produs textul acesta care nu se vrea o cronică de teatru, ci doar o concluzie: se schimbă paradigma, deși povestea merge mai departe, dar e nevoie ca ea să fie spusă altfel. Azi cuvintele și tehnicile cunoscute de comunicare sunt strivite de emoticoane și interjecții. Nu mai vorbim, nu mai visăm… Ne-am luat ca stăpân banii pentru care ne-am tăiat toate livezile de vișini sub privirile triste ale unui Firs jucat de Mihai Constantin, care reușește să pară în acest rol chiar mai bătrân decât timpul însuși!

Fotografii: Florin Ghioca