Alergarea, îmi spunea un medic, este una dintre cele mai bune și mai complexe activități pentru organism și minte. Mai ales în perioade în care, cum este cea pe care o trăim, anxietatea crește și este resimțită la nivel personal foarte intens.

Și am reținut și m-am gândit la asta și mi-am dat seama că are dreptate. Mă bate gândul să aplic această informație în viața reală și, pentru că în tot ceea ce facem avem nevoie de oameni care să ne inspire, cel puțin eu așa sunt, mi-am întors privirea către fratele meu, omul care mi-a demonstrat că limitele umane pot fi depășite și că asta se poate întâmpla oricui, dacă vrea, firește…

Petruț Pascu, fratele meu, cel pe care îl știam de ani de zile mâncând fast food, sau cartofi prăjiți cu maioneză, sau bând sucuri carbogazoase (vreo 2 litri pe zi), cel căruia eu, da, eu, care nu mă laud cu vreo greutate ideală și nici cu vreo siluetă muncită și de invidiat, îi sugeram că ar fi bine să se oprească din asta, a devenit în ultimii ani maratonist, cu performanțe extraordinare. Cu voința cu care muncește, iubește și trăiește, cu aceeași voință face și sport, ceea ce mă inspiră, recunosc. Acum el este cel care mă ajută să mă gândesc la sport, la alergare, cel care îmi dă sfaturi și care este alături de mine.

După maratonul de la Sibiu de acum câteva săptămâni care venea după cele 12 semimaratoane la care a participat în ultimii ani, a fost prima dată când m-am gândit că poate ne-au schimbat la maternitate, de-o fi luat mama copilul greșit. Pe mine sau pe el, nu are importanță:)

Petruț arată acum mai bine ca la 18 ani (are peste 40) și valorile analizelor sale de sănătate sunt impecabile, deși lucrurile tindeau să nu meargă pe acest drum…

Nu mă văd foarte des cu fratele meu, așa cum aș vrea. Viața ne-a separat, eu trăiesc în București, el în Pitești, iar mulți ani, Petruț a lucrat în China, Serbia sau Republica Moldova…

Azi face parte dintr-o comunitate de alergători din Pitești, un oraș care nu e pe nicio hartă importantă a României, nici culturală, nici sportivă, dar care renaște prin cei ca el.

Și cum omul schimbă oamenii, schimbă stilul, schimbă mentalitatea, am decis să vorbesc despre această comunitate, care, sunt sigură, există în multe orașe, cu alți participanți, dar cu aceeași motivație. Și, mai ales, să aflu de la el cum a ajuns atât de aproape de o performanță sportivă.

Petruț, mi-e foarte greu să-ți iau un interviu, fiind fratele meu…

Fii liniștită, terminăm repede:)

Ok. Tu nu erai o fire sportivă și mâncai cartofi prăjiți cu maioneză!…

Fire sportivă am fost, să știi, în școală și liceu… Am făcut înot de performanță, alergam, făceam fotbal, nu eram un tip care să nu facă sport. Dar în facultate și după facultate, nu am mai făcut.

Da, și nu erai nici suplu și iubeai și mâncarea, fastfoodul, mai ales.

Da, mâncam mult și dezordonat și m-a influențat și perioada în care am fost în Serbia. Acolo Mc Donald’s dăduse faliment. De ce? Fiindcă hamburgerii lor erau minusculi pentru sârbi și nu-i cumpăra nimeni. Ei fac Pleskavitsa, un hamburger cât o farfurie, cu o carne tocată între două chifle imense. Și, când mergeam în Serbia, mă duceam la o tarabă de stradă și comandam un hamburger din ăsta. Și, când mă întrebau ce sos vreau, le spuneam s-o ia așa, de la stânga la dreapta cu cele 20 de sosuri pe care le aveau, de toate culorile și texturile și să le lase să se scurgă pe hamburger.

Se uitau la mine cu ochii mari, iar atunci când mușcam din hamburger îmi cădea jumătate pe jos! Se strângeau sârbii în jurul meu ca să vadă cum unul de dimensiunea mea, (bine, aveam burtă), putea să mănânce atâta! Sârbii erau de 1,90, sau 2 metri și mâncau foarte mult, dar nu mânca nimeni ca mine! Am stat vreo 2 ani în Serbia… M-am întors acasă și, după un timp, m-am dus la un control medical de rutină.

Și acolo, după ce mi-au ieșit analizele, medicul mi-a spus că analizele sunt ok, că nu sunt bolnav, dar că am valori de om foarte bătrân. Adică valori care oricum nu erau potrivite unuia de 38 de ani, cât aveam eu. Grăsimea mi se depusese, gâfâiam la efort și doctorul mi-a spus că problemele de genul acesta apar mult mai târziu în mod normal, ori eu, la vârsta mea nu aveam de ce să le resimt. Deci nu eram bolnav, dar eram bătrân din punct de vedere medical.

Și atunci m-am îngrijorat și am luat măsuri. Prima dată am început cu slăbitul, cu regimul alimentar. Am renunțat la băuturile carbogazoase și la pâine, și numai din atât am slăbit vreo 3, 4 kilograme. Apoi am început să mănânc mai puțin și mai cu cap. Și am slăbit cam 10 kilograme.

Dar tot gâfâiam când urcam scările, tot oboseam dacă făceam efort. Și asta nu-mi plăcea, de fapt nu-mi plăcea starea asta de imobilizat fizic în condițiile în care eu eram apt pentru mișcare. Și nu vedeam nicio soluție. Dar am avut parte de o conjunctură fericită când prietenul meu, Dragoș, m-a chemat la alergat. Și așa am început. Atunci am văzut lumina, am căpătat speranța că-mi pot rezolva problemele.

Probleme de sănătate, da, dar la tine sportul s-a transformat apoi într-o activitate susținută care se apropie de performanță.

E mult spus, cred că mai degrabă aș zice că sunt „un amator de performanță”. Fiindcă sunt oameni care sunt într-adevăr sportivi de performanță, cu care alerg și între noi este o diferență, clar, sunt mai puternici și mai rapizi, cum e Tănase Gheorghe care e maratonist de mic, dar mă țin aproape de ei, sunt și eu acolo, în spatele lor, sunt în treimea de sus. Dar eu nu fac sport de performanță, ci fac doar pentru mine.

Cu această ocazie ai intrat și într-o comunitate.

Da, asta este o altă parte extraordinar de frumoasă la care nu mă așteptam. Exista această comunitate, dar eu nu o cunoșteam, pentru că nu eram implicat în această lume. I-am cunoscut și pot spune că sunt oameni foarte faini care m-au încărcat cu o energie extraordinară și m-au făcut să mă bucur că sunt între oameni și cu oameni, senzație pe care nu am avut-o niciodată în afara familie și prietenilor. Cu această comunitate de alergători mă simt extraordinar de bine, sunt oameni cu care vorbesc lucruri frumoase, indiferent de subiecte, atmosfera e minunată, energia pe care o dau, încurajarea pe care o oferă, valorile sportive la care țin, ce să zic… eu nu am cunoscut această parte a oamenilor niciodată.

Și pe urmă ți-ai implicat și soția.

Da. Ea nu a fost niciodată o fire sportivă. S-a implicat pentru că m-a văzut pe mine și a apreciat și atmosfera în care făceam sport, i-au plăcut oamenii din comunitate. Și e și o femeie ambițioasă care acum are problema că aleargă mai încet ca mine:). I-am explicat că nu poate alerga ca mine, dar nu vrea să înțeleagă. Deci o face și din ambiție, și din plăcere, fiindcă da, a căpătat plăcere pentru că, după ce aleargă, se simte foarte bine. Ea a realizat niște lucruri mai repede decât mine, de pildă a participat la un semimaraton la 2 luni după ce a început să alerge, ceea ce mie nu mi s-a întâmplat…

Ce simți când alergi? La ce te gândești în timp ce alergi? Care sunt etapele?

Treci prin mai multe faze. La început te chinui. Să știi că la început suferi. Se dezmorțesc toate încheieturile, toți mușchii pe care nu i-ai folosit niciodată și suferi. E o perioadă de suferință. Eu aveam febră musculară de nu mă puteam mișca, nici pantofii de alergare nu erau buni, mi-au căzut toate unghiile de la picioare, dar aveam senzația aia de imensă satisfacție care se instala după ce terminam 6, 7 kilometri.

Când am trecut de 10 km, am plâns. Eram cu Dragoș și am plâns! Am stat de vorbă cu el vreo oră despre ce am făcut, ce am realizat și mi-am dat seama că nu pot să mai dau înapoi. Și, cum sunt un om căruia nu-i plac jumătățile de măsură, mi-am dat seama că o să merg pe drumul ăsta și o să-l fac cât mai bine. Nu îmi place să mă apuc de ceva doar de dragul de a mă apuca, trebuie să fac acel lucru cât de bine pot și chiar mai bine de atât, să fiu acolo unde ajung cei puțini.

Deci în primă fază suferi, apoi?

Apoi, după prima performanță personală, ai prima mare satisfacție, devii mândru de tine. În momentul în care ești mândru de tine, vrei să fii și a doua oară, și a treia oară…

Și cu mintea cum e?

Când ajungi să alergi 30, 40 de km fără să suferi, fără să mai ai probleme musculare, apare senzația de liniște, pentru că știi că începi o cursă și știi că o termini. Nu se mai pune problema că nu o termini, ci se pune doar problema în cât timp o termini. Și asta îți dă o liniște. Și în liniștea aia, ai timp să vorbești cu tine despre probleme, despre soluții, despre familie, ai permanente discuții cu tine.

Înainte ascultam muzică, dar asta mă distrăgea de la gânduri. Acum, în timp ce alerg nu mai ascult muzică, mă ascult pe mine. Sau natura. Îmi place să alerg în natură și să văd copaci, să ascult păsări, să observ lucruri pe care înainte nici nu le observam. Și mă bucur de fiecare pas pe care îl fac.

Iar în comunitatea de alergători nu vin doar cei cu antrenament, nu?

Nu, vin oamenii pentru atmosferă, sau pentru a încerca, sau pentru a începe să facă sport.

Cine ține în viață această comunitate?

Cei de la Pitești Triathlon Team, o echipă care a făcut multe lucruri, uneori aducând bani de acasă. Înainte de pandemie ei aduceau apă, banane, orice numai ca să țină oamenii aproape. Ei sunt sufletul a ceea ce se întâmplă în Pitești pe plan sportiv. Sunt și organizatorii celor două competiții sportive ale orașului „Pe Argeș în jos” și „Semimaratonul Piteștiului”.

La câte semimaratoane ai fost?

La 10, 12, iar primul maraton oficial la care am participat a fost la Sibiu acum 3 săptămâni.

Cine alege sportul ăsta? Ce fel de oameni? Ce gen de om apelează la asta? Există unul anume?

La modul general, cred că vin cei care iubesc indiferent ce, nu contează, dar iubesc ceva. Iubesc oamenii, natura, efortul, viața, prietenii, familia, copiii, mașinile, bicicletele, nu știu, iubesc ceva. Nu sunt cei care urăsc.

Ce poți să-mi spui despre echipament, despre alimentație?

La pantofii de alergare nu trebuie să faci rabat de la calitate, pentru că alergatul pe asfalt îți poate afecta multe lucruri. Trebuie să respecți niște reguli pe care le afli de la cei mai experimentați, pantofii trebuie să fie cu un număr și jumătate mai mare decât porți, talpa trebuie să fie într-un anume fel. Iar de mâncat, nu mai mănânc junk food, nu mai mănânc porc, mănânc carne, dar mult mai puțin. Oricum, înainte trăiam ca să mănânc, acum mănânc ca să trăiesc și așa că mănânc cam ce apuc. Nu mi se mai pare așa de importantă mâncarea. Înainte eram foarte preocupat dacă aveam aia, sau aia, acum mănânc ce se ivește.

Dragoș Matea, prietenul care a determinat acest proces și motivația de a alerga

Dragoș este informatician, are firma lui. Aleargă de 5, 6 ani. Mergea mai întâi la sală, pentru că voia să se mențină în formă, munca lui obligându-l să fie sedentar cea mai mare parte a timpului. Acolo, la sală, cineva l-a văzut alergând pe bandă și l-a întrebat dacă nu vrea să alerge afară. S-a oferit să-l însoțească, l-a făcut să simtă atmosfera și l-a determinat astfel să facă asta în mod constant. „Ideea este să întâlnești omul potrivit, spune el, care să te scoată în natură”.

Alergatul nu e pentru oricine?

Ba da, este, sigur nu vorbim de cei cu contraindicații medicale. Fiecare are ritmul lui, e suficient să și mergi alert și tot cred că este un mare câștig. Apoi, dacă poți, crești ritmul, ajungi la jogging și apoi alergi din ce în ce mai tare. Sigur, avem limitări fizice, nu suntem toți construiți la fel.

Dragoș aleargă de 3 ori pe săptămână, face parte din aceeași comunitate despre care spune, la fel ca și Petruț, că e formată din oameni foarte faini. Îi respectă pe cei de la Pitești Triathlon Team, cei care organizează evenimentele sportive de amatori din Pitești și îi admiră pentru tot ceea ce fac aceștia pentru comunitatea lor care s-a mărit încet, încet de-a lungul timpului.

Dragoș spune că încearcă pe cât poate ca, în timpul alergatului, să-și liniștească mintea, acesta este și unul dintre motivele pentru care aleargă, de fapt. „Vezi? Fiecare cu motivele lui… Mi se odihnește motorul din cap, îmi aud pașii alergând, și asta nu e ușor, pentru că creierul meu pleacă foarte ușor la altele. E și o chestie de concentrare, pentru că scap de balastul de gânduri”.

Dragoș a întâlnit oameni în comunitatea piteșteană, oameni de toate vârstele și meseriile, și femei, și bărbați. Se bucură că Petruț, cel pe care l-a scos din casă la alergat și-a depășit limitele și face acum performanță.

Ciprian Pietriș și echipa Pitești Triathlon Team

„Suntem 7 persoane care ne-am gândit- venind din domenii diferite, suntem ingineri, unul dintre noi este hair stylist, altul lucrează la Decathlon- că ar trebui să ne antrenăm împreună, să ne împărtășim cunoștințele, fiecare de la nivelul său de antrenament. Nu am făcut sport înainte, suntem oameni obișnuiți cu o pasiune pe care am împins-o la extrem. Am creat o Asociație Sportivă și, pe lângă competițiile pe care le organizam, am încercat să punem Piteștiul pe harta sportului amator. Am început prin a crea un eveniment pe facebook la care au răspuns la început 30 persoane, asta la începutul lui 2019. Am format o comunitate în care a intrat și Petruț. Ne întâlneam, le puneam la dispoziție apă și alte lucruri necesare pentru că doream să se simtă bine toți cei care veneau lângă noi să facă sport.”

La cât a ajuns această comunitate?

La 100 de persoane, ceea ce e foarte încurajator pentru noi și așteptăm și mai mulți. Ne bucură asta, am avut duminică un eveniment la care au venit și câțiva din Bacău pentru că le-a plăcut ce au văzut pe FB. S-au legat și prietenii în comunitatea noastră, ceea ce iar este un lucru minunat.

Vin și oameni care nu au o pregătire specială?

Au venit oameni care nu alergaseră niciodată, nu neapărat că nu făcuseră sport și au venit și oameni în vârstă, peste 70 de ani! Unii au venit din curiozitate, alții ca să înceapă să facă sport. Din păcate, anul acesta am avut doar 3 evenimente.

Ciprian Pietriș spune că el și colegii lui sunt sportivi amatori, sunt oameni ocupați, cu familii și tot restul, ceea ce face ca timpul lor liber să fie dedicat în mare parte antrenamentelor care nu sunt ușoare, fiindcă triathlonul înseamnă alergare, bicicletă și înot în ape deschise. Și, pentru că antrenamentul e dificil și oamenii reticenți în a face înot în ape deschise, au început cu alergare, apoi cu ieșiri cu bicicleta, ca să nu-i sperie pe doritorii de provocări de tipul triathlonului, în cazul în care ei ar exista. „Petruț este candidat la acest sport, a depășit etapa de alergare, acum și-a cumpărat bicicletă profesională, deci bănuiesc că am câștigat un om în echipa noastră de triathlon”

Faptul că oamenii se simt bine în comunitatea noastră este la fel de important ca sportul însuși!- a încheiat Ciprian Pietriș.

Ps: Comoditatea și obișnuința de o viață, felul greșit în care unii dintre noi au crescut, toate acestea au consecințe. Eu sunt un exemplu clar. Și asta trebuie să se schimbe. Dar e nevoie de voință, iată lucrul la care muncesc zilele astea.