Asta mi-a spus pr-ul Elenei Udrea, o Lumința-nu-știu-cum, într-o întâlnire care nu fusese inițiată de mine.

Era 2014, Eddipresse vânduse revistele la Ringier din 2012 și noi încă încercam să ne integrăm…

Doamna vrea în reviste.

Revistele erau dezirabile și atunci pentru că erau „curate” cum se spune, erau medii editoriale premium, adică mierea pe care și-ar fi pus-o oricine pe felia de pâine dimineața.

Există o prezentare pe care am văzut-o prin 2013 la o conferință internațională organizată de un titlu pe atunci celebru, care spunea că există cel puțin 10 motive pentru care revistele nu trebuie să dipară.

Mi le aduc aminte cu exactitate pe unele, nu neapărat în ordinea corectă: revistele oferă un mediu de publicitate foarte versatil (poți pune în reviste cadouri, pagini de publicitate, inserturi, mostre, etc), articolele sunt mult documentate și muncite (aveai, oh, Doamne! 3 săptămâni la dispoziție să scrii), satisfac nevoile cititoarelor – existau studii ale nevoilor de consum pe categorii și deci și ale subiectelor care le interesau, existau chiar studii care spuneau că atunci când o femeie își cumpără revista preferată, se activează un centru de reward din creier, pentru că revista era asimilată cu un prețios cadou, era mediul editorial care te ținea, în medie, 1h atentă! Când răsfoiai o revistă, nu mai făceai și altceva.

Existau studii care spuneau că o femeie nu-și aruncă revista la gunoi după ce o citește, o dă mai departe, nu-i așa că găsești și azi pe la coafor reviste de acum doi ani? (cam atât durează viața unui număr)

Revista este, spuneau cei care făceau prezentarea în care folosiseră studii sociologice, focus groupuri, etc- un produs „statement” care zice ceva despre tine.

Adică dacă ai o vizită, ce pui pe măsuța de cafea? Dacă pui o revistă de modă, asta spune ceva, dacă pui un people magazine, asta spune altceva, dacă pui Pyschologies și asta zice ceva…

E o declarație condensată a personalității tale și a felului în care îți trăiești viața sau vrei să ți-o trăiești.

Și aici ajungem la chestiunea care separă apele. Revistele glossy, că despre ele fac vorbire acum, erau aspiraționale. Adică prezentau un tip de viață la care visai, la care aspirai. Nu ajungeai acolo, dar aveai un model. Nu-ți cumpărai rochia Chanel, dar îți luai una care semăna, știai că e frumoasă, că arată bine, nu trăiai ca vedeta celebră și bogată, dar ceva din modelul ei de viață, sau de gândire, sau de abordare te inspira. Aveai și posibilitatea să citești opinii, s-a întâmplat chiar și în VIVA, da!

E cam ce fac azi unii vloggeri și bloggeri de lifestyle și modă

În fine.

Ideea este că da, doamnele voiau în revistă.

De ce? Pentru că revista le împrumuta ceva din puterea brandului ei, le dădeau o certificare, le prezentau cititoarelor ca imagine, model sau pur și simplu ca poveste.

Și da, Elena Udrea știa că dacă apare în reviste, în pagini frumoase, nu între reclamele la operații de hemoroizi și ciuperci pe unghii, nu între știri despre hoți și corupți, nu în investigații dure, ci în ședințe foto plătite, cu machiaj și coafură, cu stilist și moodboard, cu o zi întreagă de pregătire, doamna căpăta ceva în plus, urca o treaptă în imaginea ei și știa că nu oferea nimic în schimb.

Și mai știa că nu te ceri tu într-o revistă, ci o revistă te cere pe tine, cam ăsta era drumul… Știa că exista riscul să fie refuzată.

Așa că am spus nu.  Un nu care m-a urmărit ca o fantomă pe holurile Ringier…

Azi lumea nu mai arată la fel. Nicio lume. Aspiraționalul e pe termen scurt, ziua de mâiine e singurul viitor la care ne mai gândim.