E ceva ce nu-mi aduc aminte din toate vacanțele vechi pe care le-am avut, acelea de la Vamă și 2 Mai, pe vremea când nici Vama și nici 2 Mai nu erau destinații turistice ca acum. Și anume, nu-mi aduc aminte când și cum făceam bagajele, sau dacă îmi făceam bagajele…

Îmi aruncam probabil 3 tricouri și o fustă într-un rucsac, deși nici asta nu-mi amintesc. Nu bagajele erau o preocupare în sine, și nici cazarea. Mergeam fie la Mariana la Vamă, fie la tanti Moti, la 2 Mai.

Erau niște oaze de liniște unde ajungeam- nici asta nu-mi aduc aminte- cu vreun tren sau vreun prieten (nu aveam mașină) și unde stăteam o lună.

O lună întreagă de mare liniștită și nisip moale, o lună de roșii cu brânză și cafea devreme dimineața. O lună de vinuri albe reci, o lună de plajă fără creme de protecție, o lună de hamsii cu mămăliguță, o lună de somn, pentru că, da, dormeam în vacanțe. Dormeam mult, adânc, greu, de parcă mă scufundam în mine ca să mă recompun în somn din bucăți. O jumătate de lună de vise, fiindcă visam „pe ceas” în primele două săptămâni oameni și fapte care mă tulburaseră și apoi, în ultimele două, nu mai visam nimic.

Îmi plăcea să plec singură la mare, de cele mai multe ori, pentru că mă puteam reculege.

Ah, asta e ceva ce îmi aduc aminte că făceam: mă gândeam la mine și tăceam mult.

Stăteam cu mine și asta îmi plăcea. Și dormeam după amiezile acelea în care căldura ardea blând, parcă nu ca azi, dușmănos și dogoritor.

Vama Veche era locul de fugă, nu de distracție. Era satul tăcut, care ascundea iubiri de-o noapte (sau mai multe) cu ale lor îmbrățișări fierbinți.

2 Mai-ul era curtea unde mâncam pepene roșu și unde, mult mai târziu, Theo, copilul nostru a făcut primii pași.

Eu am aflat de cazări cu stele muuult mai târziu, după ce și Vama și 2 Mai-ul au început să se umple cu tineri care auziseră de cele două locuri și care veneau să caute, de fapt, și ei senzațiile pe care le știau descrise de alții.

Și atunci, încet, încet, cu greu și printre ultimii, am plecat din Vamă și din 2 Mai, abandonînd iluzia că va mai fi la fel și am început să explorez alte destinații. Dar ca acolo nu m-am mai simțit nicăieri. Sigur, m-am simțit bine, m-am simțit răsfățată, m-am simțit în al nouălea cer, dar nicăieri nu mi-au mai apărut pistrui pe fața prea bronzată, niciunde nu am mai mâncat pepene roșu luat direct din grădină pe plajă, în timp ce stăteam cu fundul pe un mic prosop și toți în jurul meu erau goi. Și nu ne/le păsa. Nudismul nu era o alegere, era un firesc.

După o lună de stat la mare, pielea se asprea, bronzul ardea, nisipul parcă nu mai ieșea niciodată din prosoape, oricât le spălai.

Dar sufletul și gândurile se curățau și o puteam lua de la capăt în mâlul urban pe care, de fapt,  îl iubeam atât de mult…