Eram mică, foarte mică, învățasem să „citesc” ceasul. Bunica mă ajutase și eram mândră că știu măsura timpului, un concept pe care nu-l prea înțelegeam, dar pe care îl simțeam, îl presimțeam mai mult…

Și mă jucam într-o zi în curte când, pe drum, la țară, acolo unde am crescut, a trecut o femeie în vârstă, cu basma pe cap. Se ducea în oraș la copilul ei.

Să ne înțelegem, eram pe vremea comuniștilor, când dintr-un sat aflat la 10 km de Pitești se ajungea în oraș cu un autobuz dimineața și unul seara care făceau cam o oră (!) până la destinație.

Plecatul în oraș era o aventură, era o adevărată călătorie…

Și femeia aceea grăbită și emoționată m-a întrebat, „maică, spune-mi și mie cât e ceasul, să nu pierd autobuzul”…

Mândră că știu de-acum să „citesc” ceasul, i-am zis. Dar i-am zis greșit. Am încurcat cifrele și am văzut că femeia, repet, în vârstă, neputincioasă, fragilă, s-a întunecat la față și a zis, „l-am pierdut…”

S-a întors acasă unde a descoperit, firește, greșeala. A venit la bunica și i-a povestit ce făcusem. Nu cu răutate, dar cu obidă.

Și bunica m-a certat și mi-a spus: „niciodată să nu mai scoți pe gură ceva ce nu verifici. Puteai să mă întrebi! Se cheamă responsabilitate și trebuie să știi ce spui, nu să dai drumul la vorbe așa, fără cap!”

Am plâns. De părere de rău, de furie. Niciodată de atunci nu am mai vorbit de dragul vorbei și probabil că de aia m-am și făcut jurnalist, să am șansa să verific ce scriu, ce spun, ce ofer ca informație.

Respectul, responsabilitatea și orice ține de buna relație a omului cu semenul lui nu s-au schimbat doar pentru că există tehnologiile și sistemele de comunicare de azi. Ele sunt, desigur, dar tot cu cuvinte lucrează, cuvinte care, ce să vezi, și în acest secol pot acoperi minciuni, sau dezvălui adevăruri, pot răni, sau vindeca, pot construi, sau dărâma.

Cuvintele și felul în care ne raportăm la ele reprezintă o mare parte din responsabilitatea comunicării dintre oameni.

De aceea vulgaritatea lor, agresivitatea lor, campaniile pe baza lor- folosite și prost cum a făcut-o acest… coach de bărbați (?!) care a împânzit netul cu campania lui Jos masca, sus inimile, soluția nu e să te protejezi, ci să te împuternicești (?!)- pot crea, sau trezi monștri.

Rețelele sociale înseamnă libera exprimare, dar asta înseamnă și că mulți imbecili (da, cuvântul e dur, dar altul ar fi prea blând) au platformă de exprimare a propriilor neputințe intelectuale.

Și dacă ei nu au responsabilitatea consecințelor ce izvorăsc din îndemnurile și opiniile lor, măcar din partea receptorilor acestor mesaje reclam mai multă grijă.

Sigur că trăim vremuri incerte, dar purtatul unei măști nu înseamnă sfârșitul lumii, e doar o mască, o protecție până la urmă bună și împotriva poluării, sau altor viruși, dacă nu doar împotriva Covid. În fond, este o formă de respect, așa cum o formă de respect este și să nu te urci pe cel din fața ta la coadă, să nu-i sufli în ceafă, sau să nu-i tai calea pe șosea, sau să-i dai o mână de ajutor dacă i s-a rupt punga cu mere, sau să spui „bună ziua” vecinului și să-l întrebi cum se simte și dacă are nevoie de ceva. Înseamnă reconstrucția unei comunități pe care am uitat să o alimentăm cu sentimente normale, omenești.

Să privim cu responsabilitate la celălalt și să ne întrebăm ce putem face pentru el. Acesta este începutul normalității. Și la întrebarea aceasta poate că singurul răspuns care ar conta în aceste zile ar fi „să-l protejăm”. Chiar și cu o mască, e un gest atât de mic

Am ales acest subiect împreună cu Noemi Meilman, Ana Bîtu, Diana Cosmin și Mara Coman, noi 5 unindu-ne în #ACinceaPutere, o platformă editorială pe care o explic mai jos.

Citiți despre responsabilitate și aici: Super 40 , maracoman.ro, noemimeilman.com, finesociety.ro