Serialul „YOU” de la Netflix este despre tine.

Mmmnu. E și despre mine. Este despre noi toți, cei care ne expunem mai mult sau mai puțin (de fapt, mai mult) viețile pe internet. Casele, rudele, familia, istoria, trecutul, gândurile, preocupările…

Am urmărit episoadele cu sufletul la gură. E drept că nu chiar tot timpul, are și scăpări de scenariu, dar pardonabile, mici și nesemnificative în comparație cu ceea ce vrea să zică autorul.

Autorul e de fapt o ea, serialul s-a realizat de cei de la Netflix după o carte cu același titlu scrisă de Caroline Kepnes.

Pe scurt este vorba despre un el care se îndrăgosteșete de o ea. O ea care flirtează puțin cu el în librăria în care cei doi se cunosc, spunându-și prea ușor și prea repede numele real și întreg. El o caută pe Instagram, Fb și altele și cum toate profilele ei sunt publice, Joe, jucat de Penn Badgley, află, devine obsedat și se îndrăgostește de ea, Beck (Elizabeth Lail).

Și din postări și profile își dă seama până în detaliu cine este și cum este ea. Și o urmărește și ajung a fi împreună și serialul devine tensionat tocmai pentru că această dragoste, dublată de o nebunie ciudată (ca orice nebunie) arată ceea ce poate face un computer cu noi sau cu oricine, cu condiția ca el să cadă în mâinile unui pervers. Care, deși e pervers, eroul  nu vrea, de fapt, decât să iubească și să fie iubit, o dorință care pare cu atât mai dificilă, cu cât telefonul/computerul devine parte din proces.

Cât despre ea…. Nu aș fi zis că o blondă drăguță, cu dinți perfecți și ochi albaștri, genul de păpușă americană cum este Elizabeth Lail (nu mă omor după stil) poate juca atât de bine și poate transmite perfect aparenta goliciune din capul unei fete care zâmbește mereu și care nu știe cine este și care se ascunde, de fapt, în spatele prietenelor și frustrărilor ei.

Dar nu e singura. În jurul nostru, poate uneori chiar și în oglindă, vedem o fată ca asta, nu?

S-a scris mult despre serial ca fiind ciudat, straniu, chiar înfricoșător.

Da, așa și este. Este un thriller psihologic (nici după acest gen nu mă dau în vânt) care, deși pare ușor, te ține, totuși în fața ecranului.

De ce? Pentru că dincolo de rețeta thrillerului respectată și chiar îmbunătățită (gândurile lui Joe sunt, de pildă povestite de vocea gravă, frumoasă, egală în ton și ritm a actorului- mi-a adus aminte puțin de Frank din House of Cards) serialul prezintă ceva ce se poate întâmpla, ceva ce poate fi cu ușurință real: detaliile unei fotografii de pe Instagram pot fi relevante, un haștag poate spune despre tine chiar mai mult decât un întreg text, milioanele de mici ferestre deschise către viețile tuturor, pot descuia, de fapt, ușile oricui vrea să intre în viața altcuiva.

Da.

Văzută așa, treaba asta îți dă fiori.

Și realizatorii știu cum să o facă.

E genul de serial pe care l-aș indica tinerilor. Ar afla astfel că hărțuirea poate fi ușurată chiar de către noi, cei care arătăm prea mult din viețile noastre, din preocupările nostre, din dorințele noastre, din realizările noastre…

Am fost la un moment dat undeva unde localnicii (era vorba despre o grupare ultrareligioasă) nu voiau să facă fotografii pentru că, spuneau ei, li se fură sufletul. Și am râs atunci.

Dar, de fapt, pe undeva cred că aveau dreptate, chiar și metaforic vorbind. Expunerea aduce, dar poate și lua.

Și sper să nu fim în situația în care să plătim pentru ce ne aduce cu cât ne poate lua…