Covor restaurat, covor salvat

Covor restaurat, covor salvat

E cusut, nu țesut.

Este cusut bob cu bob, cu acul de bunica mea care și-a petrecut, probabil, ierni lungi și grele cu el în poală.

După ce l-a terminat, acum muuulți ani, nu l-a expus undeva anume, nu l-a folosit, ci l-a împachetat și păstrat ca pe o dovadă a artei sale, a muncii sale, a răbdării sale.

Vemea a trecut și, în zilele noastre, când am decis să decorăm casa în care ne-am mutat acum câțiva ani, am descoperit covorul în podul casei de la țară. Era intact, păstrat impecabil de mama, la fel de frumos ca în amintirile mele.

Și, deși împreună cu designerul Andreea Mureșan, alesesem un alt stil și o altă abordare a felului în care va arăta noua casă, odată descoperit acest covor pe care l-am pus pe perete, stilul și întreaga casă, de altfel, s-au concentrat în jurul lui. El a determinat și a completat interiorul casei noastre. El a împlinit-o, i-a dat sens și continuitate, de aceea simt că aici, acasă, sunt cu adevărat… „acasă”.

Într-o bună zi însă, din covor au început să zboare molii, lucru care m-a speriat, evident. După încercări repetate și nereușite de a le stârpi, am sunat la Muzeul Țăranul Român, nu știu de ce, poate pentru că văzusem acolo covoare și alte „scoarțe” mult mai vechi decât ceea ce aveam eu, care arătau impecabil și care nu erau atacate de cine știe ce insecte distructive.

Așa că am apelat la domniile lor și așa am ajuns la doamna Petronela Fotea, Șeful Secției de Conservare și Restaurare din Muzeul Țăranul Român unde am și dus covorul la tratament.

Da, există un tratament pentru așa ceva, care durează multe săptămâni!

Se pune covorul într-un fel de congelator la o anumită temperatură, apoi se bagă într-un alt frigider la o temperatură mai mare decât prima, pentru ca fibra să se dezghețe încet, pe urmă este impregnat cu o substanță chimică ce îl va păzi în viitor de toate atacurile microorganismelor și insectelor iubitoare de lână.

A stat apoi încă două săptămâni la aerisit, pentru că, nu-i așa, avem pisică și această substanță i-ar fi putut face rău, pentru ca, în final, să-l punem din nou pe peretele din living.

Când le-am mulțumit celor de la MȚR, am primit un răspuns la care nu m-am așteptat, deși, dacă stau bine și mă gândesc, era firesc să mi-l dea: „Sigur că am făcut asta, fiindcă este rolul nostru să conservăm patrimoniul.”

Și așa am înțeles: tot ceea ce avem noi prin case de la bunici- oale, costume naționale, covoare, etc- face parte din patrimoniul național, îl formează chiar!

Am întrebat-o pe doamna Fotea, de ce la țară aceste obiecte nu suferă de aceste probleme, de ce nu sunt molii sau de ce țin mai mult și mi-a răspuns că, pe vreme când aceste covoare erau cusute sau țesute, când familiile strângeau așa numita „zestre”, ea era depozitată în „camera bună”. Probabil că știți ce este asta, o cameră în care de fapt nu intra nimeni niciodată, unde nu se făcea niciodată cald, unde nu dormea nimeni. Și, în frig și fără a avea contact cu oamenii care putea aduce cu ei tot felul de microorganisme, aceste obiecte rămâneau intacte ani la rând.

Pe când azi, ele sunt ținute în case încălzite, în prezența noastră, infestând aceste opere de artă populară.

Concluzia: dacă aceste articol v-a fost de folos, eu mă bucur, pentru că în felul acesta simt că am făcut și eu ceva pentru patrimonul național. Puteți deci apela cu încredere la specialiștii în restaurare de la MȚR sau Muzeul Satului.

 

 

 

Lasă un comentariu: