Cât a durat și cu ce s-a lăsat curățenia din bibliotecă

Cât a durat și cu ce s-a lăsat curățenia din bibliotecă

Acum e gata, dar a fost greu. Lung, și greu.

De aceea, dacă aveți de gând să faceți același lucru, vă dau un sfat: decât să începeți să vă reorganizați biblioteca, mai bine deschideți un vin și vă uitați la un serial. Pe bune, e mai simplu…

Așa am și făcut ințial. Dar, după vreo câteva tentative, câteva vinuri și câteva seriale, biblioteca tot ca un dezastru arăta, mustind de titluri și albume care nu mai aveau loc să respire.

Cărțile se sufocau, chestie care îmi dădea o stare proastă…

Așa încât, împreună cu Mihai, am început lungul proces de triere și ștergere de praf.

La început am crezut că aveam să terminăm în câteva zile. Mnoooo! A durat două săptămâni!

Fiecare carte ne aducea aminte de ceva. Fiecare album cu fotografii ne oprea cu orele, fiecare carte care mi se părea că nu a fost citită cu atenție, sau cum trebuie, sau pe care am uitat-o cu desăvârșire, fiecare volum cu autograf și fiecare buchie dătătătoare de senzații și emoții, ne-au ținut pe loc zile întregi.

Când faci treaba asta, treci cumva prin ultimii ani ai vieții tale, în cazul nostru cam vreo 7 de când am creat această nouă bibliotecă.

Și mi-am dat seama cât de frumoși și plini au fost și asta tot datorită cărților, al căror efect asupra noastră e și de felul acesta. Nu numai prin ceea ce conțin ne îmbogățesc, ci și prin ceea ce „adună” peste ele: timp, amintiri, momente care par uitate și… praf.

Ei da, asta e adevărat! Praf care m-a umplut de alergii, dar mneah!, ce curățenie făcută bine nu te murdărește?

În final, biblioteca arată bine, deși nu pare că am donat 7 cutii de cărți (e drept și din biblioteca copilului) cu dubluri, cărți pe care nu le-am citit și despre care știam că nu le voi citi, volume pe care dimpotrivă, le-am citit și despre care am crezut că îi pot încânta și pe alții.

În fine, v-ați prins, s-a lăsat cu discuții lungi: „ce facem cu asta? Cui o dăm? Pe cine mai interesează azi subiectul?” (de pildă, toate cărțile despre jurnalism, scrise prin anii 90 au dispărut din casă. Cui îi mai folosesc? Cine mai vrea să învețe și ce mai este azi valabil, am întrebat cam amărâtă, deși nu le-am aruncat, ci le-am donat și pe ele. S-o găsi cineva care are nevoie de ceva din paginile lor.)

Am redescoperit clasicii la care nu m-am mai întors de mult timp și mi s-a făcut o poftă teribilă să-l recitesc pe Dostoievschi („Frații Karamazov”, mai exact ) și pe Faulkner care, țin minte că printr-o descriere a unui vânt care bătea peste mlaștinile și câmpurile de undeva, m-a făcut să-mi iau haina pe mine, deși mă aflam într-o casă încălzită:)

Acum am terminat. Mai plutește niște praf, deși am folosit aspiratorul cu asupră de măsură. Dar o răscoală ca aceasta pe care am declanșat-o lasă urme mai mult timp. Nu se oprește cu una, cu două, murmurul de protest al tuturor autorilor deranjați din somnul lor de 7 ani pe rafturile micuței noastre biblioteci albe.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.