România a părut o altă Românie în aceste zile în care ne-a vizita Papa.

Și mie îmi place această Românie care se activează, se schimbă, se primenește, strălucește când îi vine cineva drag în vizită. Și este așa de… românească, România asta care se gătește, dă cu aspiratorul, schimbă patul, deschide ferestrele când are oaspeți. Și care închide apoi geamurile, aruncă mătura și se neglijează după ce ei pleacă.

Mi-a plăcut Bucureștiul fără mașini, mi-a plăcut Iașiul luminat de o aură specială.

Mi-a plăcut România care a ciulit urechile la discursul Papei despre iubire, despre toleranță, despre pace.

Oamenii au nevoie de iubire. Le place să le spui că ea există, că mută munții, că se traduce prin  iertare și adevăr.

Mi-au plăcut curățenia, smerenia, tăcerea, respectul, mi-au plăcut fețele văzute la televizor sau pe-afară, mi-au plăcut zâmbetele copiilor. Pentru prima dată, după mulți ani, m-am simțit bine pe stradă.

Mi-au dispărut chinul, angoasa, mi-au dispărut teama și greața ultimilor zile, luni, ani…

Și m-am întrebat de ce. Pentru că a venit un lider religios și șef de stat, un om zâmbitor îmbrăcat în alb care mi-a spus că sunt iubită. Și că voi fi. Și că să stau liniștită și să-mi văd de ale mele având grijă de ceilalți din jurul meu. Și a sunat bine asta.

Și m-am întrebat de ce nu am aceeași reacție la Patriarhul meu? De ce când îl văd mi se strânge inima așa cum mi se strângea când îl vizitam pe bunicul meu care era protosinghel la Mânăstirea Curtea de Argeș și-l întrebam: unde e Calinic? Și el îmi răspundea naiv, „nu știu, vezi vreun BMW la poartă?„ „Nu.” „Atunci nu e.”

Ar fi atât de simplu să fii aproape de inimile credincioșilor, pentru că ei cunosc aceeași Cale, aceeași Iubire. Dar pe care, desigur, greșind, și fiind imperfecți și uituci, o pierd deseori.

Românii nu au nevoie de un Șef, nu de încă unul! Au nevoie de un Duhovnic. Au nevoie de simplitate, că de opulență s-au cam săturat, au văzut, cel puțin în ultimii ani că ea, de obicei, ascunde un mare nimic.

Am văzut zilele astea românii zâmbind și ascultând, Da, suntem și așa. Și, dacă în fiecare zi România ar arăta cum a arătat zilele astea când a venit oaspetele, ce bine ar fi. Așa că, hai să ne jucăm de-a ceva. Hai ne prefacem că suntem toți în vizită oficială prin casele noastre, prin cartierele noastre, prin țara noastră și să ne întâmpinăm unii pe alții ca pe niște musafiri se seamă.

Cu alte cuvinte, să transformăm zâmbetele de azi în acțiunile de mâine Ne-am demonstrat că putem să ne respectăm. Să continuăm asta. Și să să ne prefacem că Papa nu pleacă de la noi,

Putem rămâne așa? Curați, simpli, tăcuți, calmi?

Putem rămâne cu acest zâmbet și nu numai cu amintirea lui?

Iar politicienii ar putea să vină în fiece zi la Catedrală, fie ea și a Mânturii Neamului, și să spună cu toții, în cor, Tatăl Nostru?

Hai să ne prefacem că venim în vizită prin viața noastră și să facem, de aceea, în fiecare zi, curat prin țară.

Poate, în acest fel, diferențele dintre oameni și politicieni s-ar mai reduce și viața ar putea fi pur și simplu mai frumoasă.