Cum am negociat românește la Stanford University

Cum am negociat românește la Stanford University Stanford University, Palo Alto, USA

Pe vremea când companiile ne mai trimiteau pe noi, cei din presă, pe afară, la studii și la training-uri, (acum nu știu cât și dacă se mai întâmplă), am avut bafta să ajung la Stanford University, USA, la cursul de publishing.

Eram însărcinată în luna a 7-a, dar am plecat totuși, știind că nu voi mai avea ocazia de a ajunge să trăiesc prea curând o astfel de experiență. Și ce experiență!

Au fost două săptămâni de studiu intens, de învățare total diferită față de aceea cu care eram obișnuită în România. Pe vremea aceea, onlineul nu reprezenta o „amenințare” pentru print, așa că lucrurile se prezentau oarecum într-o lumină cunoscută, fără prea mari provocări, sau, în fine, fără umbra necunoscutului în fața noastră. Sigur, se vorbea despre online, se știa că „vine, vine, calcă totul în picioare”, dar, cu adevărat, nu avea nimeni formula succesului și nici a viitorului presei.

Atunci l-am văzut în carne și oase pe Guy Kawasaki care m-a cucerit și pe care l-am urmărit apoi cu interes, fascinantă de inteligența lui mobilă, tăioasă chiar..

Am avut parte de aprecierile fondatorului revistei People, Richard Stolley, cel care a lucrat mult și la revista Life și care a fost director editorial al tuturor publicațiile Time Inc, dar asta o voi povesti altă dată, că prea sună a laudă de sine…

Între cursurile minunate la care stăteam cu orele a fost și Arta Negocierii. Dacă țin minte bine, profesoara se numea Margaret Ann Neale. Domnia sa ne-a și pus la treabă, invitându-ne la un exercițiu de negociere, asta după ce, în prealabil ne-a spus câteva lucruri foarte importante.

În primul rând, faptul că în negocieri- ați observat?- oamenii nu se ridică să plece, dacă ceva nu le convine. Se tem să spună un nu clar, definitiv care să se lase cu plecări și trântit de uși, măcar așa, ca joc.

Apoi, în negociere, îți este permis orice. Orice care te poate ajuta să câștigi. Cealaltă parte, cea cu care negociezi, se poate indigna, supăra, enerva, ofensa de ceea ce folosești tu în joc, dar nu e treaba ta.

După aceste două elemente clar exprimate, profesoara a împărțit clasa în două: o parte cu „angajatori” și una cu „aplicanți”.

Jocuo era umrptorul: unii angajau, iar alții veneau la interviuri, Miza era un contract, firește. Un contract bun. Cu cât câștigai mai multe avantaje în acest contract, cu atât îți ridicai punctajul.

Eu am jucat rolul „aplicantului” și un tip de la revista Runaway, a fost „angajatorul”.

Ne-am așezat unul lângă celălalt.

Pe masă se afla un contract în care erau stipulate mai multe beneficii salariale ce trebuiau negociate. Fiecare dintre ele avea 3 variante punctate diferit.

Și erau multe: abonament la sala de sport, asigurări de sănătate, mașină de serviciu, locuință de serviciu, laptop, telefon, etc, etc, etc.

La fiecare dintre beneficii, eu ceream maximum de punctaj, adică mașina cea mai bună, locuința lângă birou, nu în cartierul vecin, asigurări de sănătate complete, nu parțiale, abonament la înot.

Și vedeam cum fața tânărului se lungea și nu-i convenea deloc, dar bifa mereu și spunea da, de fiecare dată, fiindcă, la cele mai multe dintre clauze, argumentul meu final și suprem era: nu vezi că sunt însărcinată? Firește că am nevoie de cea mai bună asigurare, sau abonament, sau mașină… Băiatul nu spunea niciodată nu, nu se ridica niciodată de pe scaun, nu trântea ușa. Spunea mereu, exasperat la argumentul cu sarcina, da, da, bine.

Am luat maximum de puncte, dar tânărul nu mi-a mai vorbit niciodată de atunci. Mă întrebam în pauze ce e cu el, oare s-a supărat atât de rău?

Am încercat să-i vorbesc, dar, până la urmă, l-am lăsat în pace.

Foto: Profimedia, Alamy

La petrecerea de final, când ne-am amețit cu toții, (mai puțin eu), omul a venit la mine și m-a întrebat: „uite, m-am purtat urât, dar să știi că am fost foarte nervos. Mi-ai luat toate punctele și mi-ai tot băgat în față sarcina asta ta. Ăsta nu e un argument și … COPILUL NU ESTE AL MEU!– a strigat el la final.

L-am privit cu atenție și i-am spus: „aveai posibilitatea să spui nu, știi? te puteai ridica oricând de la masă”.

„Nu am făcut-o, pentru că m-ai enervat. Erai însărcinată, veneai dintr-o țară pe care nu o cunosc și… și… mai ales…. din București. Nu știu unde este București. Uite, aici, este Praga- a desenat el un cerc în aer– unde este Bucureștiul de aici?”

Am plecat de la petrecere zâmbind strâmb, pentru că mi-am dat seama că, deși el se supărase că o femeie îi luase tot doar pentru că era însărcinată și pe deasupra venea și dintr-o țară despre care nu știa nimic, nici măcar unde se află- în realitate eu nu câștigasem nimic, fiindcă totul fusese doar un exercițiu.

Eu urma să mă întorc la București, unde aveam să nasc peste două luni.

Am aterizat acasă peste câteva zile. Mi-a fost rău de la jet lag, am ajuns la o farmacie și am întrebat, cu dureri în pântece și cu copilul lovindu-mă și el obosit în burtă, dacă pot lua niște pastile înaintea tuturor celor de la coadă. Un bărbat supărat (altu!) m-a repezit: „auzi, crezi că dacă ești gravidă, noi toți d-aici trebuie să ne dăm la o parte?”

Lasă un comentariu: