(Aș face rapid o introducere, dar sunt cu bagajele la ușă și nu am timp, așa că rezum pe scurt)

Am nevoie de vacanță când:

1. Diminețile mă trezesc ca din mormânt (nu e vorba mea, e a lui Cristian Tudor Popescu. M-a lovit așa de tare și e așa de sugestivă, încât nu am rezistat).
2. Toleranța la stress este sub nivelul mării (orice mare, numai mare sa fie)
3. Visez cu ochii deschiși și nu mai visez cu ei închiși.
4. Mă uit mult la știri și mă umplu de noroiul politic.
5. Se întețesc opririle la Mc Donald’s si la cofetării… (da, știu, știu…)
6. Nu mă mai amuză nimic, nici măcar bancurile cu Veorica.
7. Nu mai am subiecte de conversație în afara celor de la birou.
8. Nu am mai citit o carte cap coadă în liniște sau cititul uneia a fost un coșmar.
9. Nivelul meu de atenție nu depășește nivelul unui copil de 3 ani care se uită la un documentar
10. Mă duc după pâine și mă întorc cu o rochie de plajă.

Vacanțele, pentru cineva care a lucrat în presă de când se știe, nu au fost prea multe și nici prea lungi. De fiecare dată când mă întorceam din acele vacanțe lungi (în perioada radioului se întâmpla asta), mă simțeam refăcută, dar și vinovată…

Fie simțeam că lenevisem prea mult, fie că lipsisem exact atunci ar fi fost nevoie de mine în redacție (da, breaking news-urile există dintotdeauna), fie că plecasem mult prea departe ca și cum mă îndepărtasem nu numai de casă, ci de întreaga planetă…

Vacanțele încep cu plăcere și se termină cu durere pentru că aduc aminte omului că starea lui primordială, setarea lui inițială a fost aceea de a se plimba prin Grădina Raiului și că Dumnezeu nu l-a creat să trudească, ci  să contemple.

De aia când merge în concediu, îl pomenește printre dinți pe Adam ăla care nu a fost în stare să-i spună Evei nu când aceasta i-a oferit un măr, deși avea la dispoziție toată grădina, cum ar veni, tot all inclusive-ul.