Când mergeam la 2 Mai, prima zi era dedicată bucuriei că am ajuns la mare. Mă așezam în prima cârciumioară, mâncam hamsii, beam bere, revedeam chipuri pe care nu le mai văzusem de-o vară. Și apoi treceam invariabil pe la Dobrogeanu, restaurantul despre care auzeam în fiecare vară alte povești legate de Nina Cassian. Se spunea „aici petrecea Nina Cassian” „aici mânca Nina Cassian” cu un fel de religiozitate. Mă uitam lung și aș fi vrut să fi trăit măcar o seară în compania ei.
Așa că atunci când am auzit de lansarea filmului cu și despre această mare poetă, am vrut tare mult să-l văd.
Realizat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, după o idee a Adei Solomon, „Distanța dintre mine și mine” este un film despre credinţe, artă şi putere, care explorează fricţiunea dintre memoria personală şi arhiva oficială, dintre realitatea noastră actuală şi naraţiunile pe care le construim despre trecut.
„Distanța dintre mine și mine” a avut premiera toamna trecută, la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, unde a fost desemnat câştigător al premiului publicului din secţiunea „Avanpremiere româneşti ale toamnei”.
Premiera internațională a avut loc în ianuarie 2019, la cea de-a 30-a ediție a Trieste Film Festival.
Cu o reputaţie de femeie fatală, băutoare şi fumătoare prodigioasă, poetă avangardistă, compozitoarea şi graficiana Nina Cassian (1924 – 2014) a fost simultan complice şi problematică pentru regimul stalinist, după care a intrat în conflict direct cu regimul Ceauşescu, şi a terminat într-un exil nedorit la New York în 1985, în urma uciderii disidentului Gheorghe Ursu.
Am văzut filmul și-l recomand. Au fost momente când m-am strepezit la secvențele din documentarele cumpliților ani 50, preluate din arhiva televiziunii naționale. Filmul este un puzzle care întregește imaginea a ceea ce a fost stalinismul și regimul comunist în care Nina Cassian și-a trăit viața, a scris, a iubit, a fumat și a băut cu plăcerea unei femei care a iubit enorm viața.
Femeie fatală, urâtă, dar atât de frumoasă, talentată, plină de verb, cu un zâmbet acrișor care, de fapt, îndulcea orice rezistență, Nina Cassian a iubit mult și a fost iubită de mulți.
Un film care să o aducă în fața tinerilor (care râdeau lângă mine de absurdul a ceea ce vedeau, dar care, cu ochii mari tăceau fermecați de această femeie legendară) este un cadou făcut tinerei generații care nu știe ce știm noi, care nu a trăit comunismul cum l-am trăit noi…
Râdeau când crainica de la televiziunea națională spunea că sora noastră mai mare, Uniunea Sovietică este singura care ne aduce pace și liniște și „prosperitate” și „propășire”.
Oh… Cuvintele astea care nu mi-au dispărut nici acum din minte și care, ori de câte ori le aud, îmi aduc în memorie mirosul de plastic al cravatei de pionier, inelul transparent prin care ea trecea, textura cămășii albe care se electriza pe pielea brațelor mele.
Nina Cassian…
Cred că am și învățat-o la școală, dar nu-mi aduc aminte de niciun vers. Poeziile ei erau altele și sunt altele decât cele din manuale, folosite doar pentru a proslăvi sistemul și pe care noi, copiii, le învățam mecanic și le uitam la fel….
Filmul mi-a adus aminte însă de multe altele…
… De corul în care am cântat ca pionier exact cântecul compus de Nina Cassian (din film am aflat că ea l-a compus, eu habar nu aveam), de divele pe care le vedeam la televizor și despre care vorbeam cu colegele la școală: Angela Similea cu rochiile ei fantastice (și le vedeam la tv în alb negru!:)), Margareta Pâslaru cu fața ei de păpușă, Dida Drăgan atât de gotică, de rochiile de la fondul plastic și de ținutele făcute la croitorească după revistele Burda…
Perioada comunistă este asociată în mintea mea cu teatrul, pentru că, în fiecare seară între 7 și 8, se stingea lumina în oraș. Nu numai într-al meu, ci în toate. România era în întuneric atunci și nu știu cum se făcea că la acea oră începea mereu teatrul la radio. Și ascultam seri la rând, fără nicio lumină, în apartamentele reci, teatru la radiouri legate la baterii de mașină.
Și dacă deschideam ușa, pe scara blocului întunecată se auzea în ecou, de sus până jos vocea lui Rebengiuc, sau Albulescu sau Cozorici…
Citeam mult în acele vremuri, mult de tot, că nu aveam ce face și ne și plăcea. Nu exista social media, pe vremea aceea oamenii înșiși erau social media.
Copertele revistelor erau dedicate actrițelor de-o frumusețe rară care aveau un stil care azi nu se mai fabrică: Gina Patrichi, Irina Petrescu, Carmen Stănescu, Cezara Dafinescu…
În filmul dedicat Ninei Cassian este o scenă, decupată tot din arhiva TVR în care, la o uzină din România, Adrian Păunescu, Nina Cassian și Marin Sorescu se întâlnesc cu muncitorii cărora le citesc poezii (!). Sigur, era ridicol, penibil, chiar, deși pe undeva nu era…
Oamenii nu înțelegeau avangardismul și nici poezia contemporană, dar aveau întâlniri cu nume care îi inspirau… într-un fel.
O perioadă tulburătoare… în acest film. Pentru mine dureroasă, pentru tineri abstractă, absurdă, care pare imposibilă.
Ba da, dragii mei, este posibilă și se poate întoarce, dacă nu aveți grijă. Dacă nu veți vota, dacă nu veți citi, dacă nu vă veți instrui, se va întoarce.
Dacă în generația mea mi-a cam pierdut speranța că va mai schimba ceva (deși am fost și eu mândra posesoare a unei arme cu care am luptat la Facultatea de Chimie, prin subsol, la bibliotecă murind de frică, e drept), generația voastră are un altfel de curaj. Curajul unui spirit pe care noi am încercat să nu-l încătușăm. Nu-i lăsați să vă spele pe creier, nu-i lăsați să vă ia cuvintele din gură.
Noi am strigat atunci când comunismul a căzut (oare?) ca voi să puteți vorbi azi. Așa că vorbiți. Protestați. Indignați-vă.
Nina Cassian a fost, la început, o admiratoare a comunismului fiindcă, așa ca orice tânăr intelectual cel puțin din acea vreme, a trăit o criză mistică. Avea nevoie să creadă în ceva. Și, fără să știe în ce se bagă, a ales să creadă în comunism, pentru că celelalte mișcări erau date.
Dar în interviul realizat de Mona Nicoară și pe care se bazează tot filmul, Nina Cassian spune:
„…n-a existat comunism. A existat pretextul comunismului, pentru a face ce știm: o dictatură”
Și acest pretext al conceptului a dat naștere unui pretext al politicii din care au rezultat oamenii politici de azi.
„Comunismul e lucrul cel simplu atât de greu de făcut. Și-ți spun că și astăzi sunt la ideea care sună copilăros că societatea ideală pentru oameni e basmul. În basm există și forța răului. Dar e învinsă până la urmă”- Nina Cassian
