Era duminică. Duminică dimineață, devreme. Ajunsesem la radio și urma să intru în studio. Începeam Magazin Deschis, un program lejer așa… ca de duminică dimineață la Europa Fm.
Programul îmi plăcea, deși din cauza lui nu am avut weekend timp de un an de zile… Îmi plăcea, pentru că era exact ca un magazin, ca un loc în care găseai de toate. Nu i-aș zice, totuși, magazin, i-aș spune mai degrabă concept store. Sună mai bine și e mai aproape de adevăr.
Aveam interviuri cu oameni interdanși (parcă nimic nu s-a schimbat în viața mea de atunci, mereu am făcut asta, se pare), noutăți din domenii diverse, muzici…
La un moment dat, un coleg de la știri a intrat și mi-a spus că NASA a postat pe siteul ei o ciudată înregistrare a unui pulsar și că ar trebui să ascult și eu asta.
Am lăsat mixerul, am programat două piese, una după alta și am plecat la știri să aud pulsarul. Mi-am pus căștile și am ascultat.
M-am catapultat deodată în spațiu. Auzeam un sunet care semăna cu bătaia unei inimi. Am ridicat privirea mirată spre colegul meu care mi-a zâmbit de parcă și el ar fi simțit același lucru.
Ascultam inima universului, sau așa mi se părea.
Un sunet venit de departe, un sunet misterios care ridica părul pe brațe. Un sunet șoptit, un puls stelar al unei inimi gigantice.
Inima lui Dumnezeu?
Am decis pe loc să difuzez sunetul acesta la radio, în locul unei piese. Și am transferat sunetul în studio.
Am deschis microfonul și i-am salutat pe ascultători rugându-i sa-mi dea 30 de secunde. Să mi le dea, adică să nu facă nimic, dar nimic altceva decât să stea cu radioul lângă ei, dat tare, cu cafeaua în față și cu ochii închiși.
Închideți ochii, am spus, luați o gură de cafea, apoi una de aer. Imaginați-vă că ați pornit racheta, că mergeți printre stele și, ca niciodată în realitate, deschideți geamul capsulei ca să ascultați universul, care, iată cum sună!
Și am dat drumul stelei pe undele radio. Am simțit la propriu cum s-a făcut liniște în oraș, cum ascultătorii au visat pentru 30 de secunde, cum steaua mea suna în România în casele celor care aveau radiourile deschise, sau în mașinile aflate deja pe drum.
Să difuzezi Universul la radio, la 10 dimineața, duminica, a fost ca și cum aș fi difuzat 20 de liturghii în același moment.
Concentrarea spațiului în două boxe, contactul cu pulsul acela ceresc a făcut mai mult decât orice playlist. Și azi îmi aduc aminte, și azi zâmbesc când aud sunetul stelelor.
Pentru că de atunci s-au înregistrat și difuzat și alte stele, cu fel de fel de sunete.
Universul sună a muzică, a jazz, a inimi, a unde radio, deși vocile spațiului pot fi de neînțeles pentru noi.
Le simțim doar, le simțim în inimă, acolo unde praful de stele s-a transformat, în timp, în organ al vieții și al iubirii.
