Cristian Movilă (Fundația Eidos), sufletul festivalului UNFINISHED, peimul festival multidisciplinar din România, realizatorul, împreună cu Capucine Gros, director artistic și partenera de viață a lui Cristian, al proiectului „Don’t take them for granted”– a cărui voce este dată de actorul Benedict Cumberbatch, organizatorul expoziției World Press Photo pe care o aduce în România încă din 2012, mi-a povestit despre perioada în care a devenit fotograf de război, despre colaborarea cu New York Times și despre presa și obligația oamenilor de a cunoaște lumea dincolo de bulele în care trăiesc…
Cristian Movilă, mergând înapoi, de la festivalul UNFINISHED, de curând …încheiat😊, spre debutul carierei tale, găsim începuturile colaborării tale cu New York Times și te găsim ca fotograf de război… Cum ai ajuns la asta?
Încă de când am intrat în jurnalism, în anii 2004-2005, mi-am propus un target înalt, asta ca să vorbesc în limba corporatistă. Eu cred că niciodată un vis nu este prea mare pentru a se îndeplini, nimic nu este imposibil, asta este și regula internă a organizației noastre. Nu există „nu se poate” și asta se vede cam în tot ceea ce facem, pentru că, până acum, cam tot ce ne-am propus, Dumnezeu ne-a ajutat și s-a îndeplinit.
În ceea ce privește New York Times, de când am început să fotografiez, prima data la Mediafax și apoi la Cotidianul, mi-am dorit să fac altfel de storytelling și am visat să fiu la NYT și asta s-a întâmplat atât de repede că nici nu pot spune prea multe… Când eram la Cotidianul, țin minte că am aflat de un workshop care se ținea la Ierusalim de la un alt coleg. Eu eram student pe atunci la Politehnică și un coleg se uita la un site, VII Photo Agency, și așa am aflat eu de ei și de Magnum. Am aplicat la acest workshop și de acolo totul a mers rapid. Unul dintre mentorii care ținea workhshopul era de la New York Times și a devenit și mentorul meu, e vorba de Alexandra Boulat… (S-a stins din viață din păcate, a făcut un anevrism chiar în Gaza).
Și mi-a zis că i-ar fi plăcut să mă ia cu ea în Gaza, doar că aveam nevoie de un Id dat de guvernul israelian. Numai că eu făcusem un research înainte și aplicasem exact pentru acest document, ca să pot să-mi fac nestingherit meseria pe stradă, să pot deci să fotografiez oriunde și când i l-am arătat, a râs și m-a luat cu ea. Atunci am înțeles că documentarea înainte de a face un story este la fel de importantăca story-ul respectiv. Așa am ajuns în Gaza prima dată, ea nu s-a simțit foarte bine după câteva zile și de aceea a început să trimită în redacție imagini pe care le făceam eu și așa am continuat treaba 6 luni în Gaza și… de acolo e deja istorie. Am semnat un contract cu New York Times atunci și am avut un mare noroc că același contract îl am și acum.
„Don’t Take them for Granted” este o campanie de recunoaștere a eforturilor depuse de medici și de cadrele medicale din linia întâi în lupta cu Covidul. A fost ca la război pentru tine să fotografiezi în secțiile de ATI, nu? Sunt fotografii foarte emoționante, foarte puternice, în care se vede suferința, solidaritatea, efortul…
Da, ca la război, dar un război dus cu ceva ce nu se vede, pentru că, o dată ce intri acolo doar costumul și Dumnezeu te apără. Acolo orice atingi e virusat și te gândești că tu stai câteva ore, eu am stat peste 70 de ore la Terapie Intensivă, dar medicii merg acolo în fiecare zi! În fiecare zi! Mă șochează acum, când văd oameni care nu cred că există boala și fac scandal și spun tot felul de prostii…
Cum îți explici că am ajuns să facem aceste comentarii, să ne purtăm așa, să spunem toate aceste prostii?
Se plătește extraordinar de mult pe dezinformare… Iar noi, ca indivizi și societate, suntem tentați să credem mai mult partea negativă a unei povești, decât partea ei pozitivă.
Și care ar fi miza?
O societate dezinformată și dezbinată e ușor de manipulat. E mai simplu să arunci în spațiul public tot felul de informații false, astfel încât oamenii să nu mai fie atenți la lucrurile care contează cu adevărat. Odată ce am fi ca alte țări ordonate, corecte și educate, nu am putea fi manipulați…
Cum ai ajuns să lucrezi cu Benedict Cumberbatch care a dat voce acestui clip?
A fost o poveste foarte frumoasă, el filma ceva în București acum foarte mulți ani și o româncă, o actriță care lucra cu el, m-a întrebat dacă vreau să-i arăt orașul. El nu era „cineva” atunci, era doar un actor din Anglia. Și asta a fost intersecția mea cu el, am devenit buni prieteni, am rămas foarte apropiați, nu i-am cerut niciodată nimic, nici nu l-am tratat ca pe un VIP. Era un om cu care vorbeam și cu care mă sfătuiam, a devenit un prieten, pur și simplu…
Dar nu a fost singurul nume mare cu care ai lucrat. Pentru NYT ai făcut scurte filme cu actori faimoși.
Nu, nu am făcut eu, aceea a fost ideea mea, e adevărat, dar nu am lucrat cu ei efectiv, eu am ales atunci să merg în Afganistan în loc să fac proiectul, dar sper ca anul acesta să reușim să facem același proiect în România… Îmi doresc foarte tare transformarea UNFINISHED într-o platformă de content continuu. Ceea ce am făcut doar în festival, să ajung să fac pe o perioadă de un an. La noi valorile, din păcate, sunt non valori, sunt cele împinse în față de media, dar noi vom încerca prin ceea ce vom face în decembrie, să aducem un omagiu actorilor, celor care reprezintă valori reale, oamenilor care pot vorbi cu adevărat și în mod legitim despre societate. Cred că anul acesta este anul în care pot face asta, fiindcă UNFINISHED a fost un succes, fără să îmi imaginez că pandemia, în loc să ne despartă, ne va uni și ne va aduce împreună… La începutul pandemiei îmi ziceau toți că nu vom mai face nimic, dar eu am spus că voi face o platformă care va revoluționa totul și așa a și fost, acum Coachella și alte festivaluri mari sunt interesate de platforma noastră! Un mai mare Thank you și feedback nici că există!
Cu cine ai făcut această platformă?
Am avut un mare noroc să mă intersectez cu cineva cu care eram prieten mai vechi și cu care am croșetat tot felul de idei. El mi-a zis să venim cu cele mai nebune idei și asta doar cu două luni înainte de festival! Am creionat împreună cu acest start-up care se cheamă [FLOW] OS o întreaga platformă care o să fie foarte importantă în zona educațională și în multe alte departamente.
Tot tu ești cel care aduce în România expoziția World Press Photo.
Da, din 2012 și anul acesta a avut cel mai mare număr de vizitatori. Nu ne-am gândit că în anul pandemiei se va întâmpla asta, am avut norocul că muzeele s-au deschis și lumea, după lockdown, a venit în număr mare. Această expoziție este pentru toată lumea, pentru cei care sunt curioși de ce se întâmplă în afara bulei lor, fiindcă uite, trăim vremuri în care, cu toate că toată informația ne este la îndemână, nu o accesăm, pentru că nu citim! Nu e vorba doar de noi, românii, vorbim în general… Și vorbim din păcate și despre jurnaliști. De aceea încercăm prin ceea ce facem să aducem în fața comunităților locale câte ceva din ce este afară. Prin World Press Photo ajungem la peste 50.000 de oameni. Noi nu avem niciun profit, niciun venit de nicăieri, avem doar o susținere firavă, dar întotdeauna punem noi bani de la noi și ne ambiționăm să continuăm, indiferent că ne lasă cu minusuri mari. Credem că această expoziție ajută, educă.
Cum ai văzut războiul? Cum e războiul? Pe unde ai fost?
Irak, Georgia, Afghanistan, Pakistan… Cum văd războiul? Poate suna ciudat, dar acolo mă simt mai viu decât aici. Aici, de fiecare dată când mă întorceam, simțeam că fac parte din ceva empty. Aici ne plângem de toate, când de fapt avem nevoie de foarte puțin ca să fim fericiți. Acolo, în zonele de război, oamenii se simt fericiți dacă au o zi fără bombardamente. Aici credem că tot ce avem ni se cuvine, pacea, faptul că țara merge cum merge, nu știm să apreciem ce avem, ne văităm de ceea ce nu avem…
Toate proiectele tale artistice au impact foarte mare și sunt, de fapt, manifestări sociale.
Da, întotdeauna mă gândesc la o idee și fiecare proiect are amprenta mea. Sper ca prin tot ce fac să las o amprentă care să ridice un semn de întrebare, care să schimbe ceva. Îmi pasă de comunitatea în care trăiesc și cred că cel mai valoros lucru este ceea ce lași în urma ta în această comunitate. Când eram mici ne jucam aruncând cu pietre pe luciul apei și cel mai tare era cel a cărui piatră lovea de mai multe ori apa și crea cele mai mari unde. Așa mă gândesc și azi că, prin ceea ce fac, trebuie să lovesc apa (comunitatea) mai des și să generez unde (ecou) din ce în ce mai mari.
Lucrezi cu o echipă…
Da, cu echipa de la Eidos și cu partenera mea de viață și proiecte, Capucine Gros. Fără ea, UNFINISHED nu era cum e acum, nici „Don’t take them for granted” nu era cum e acum, și nici cartea „Romanias” pe care am făcut-o cu Centrul Pompidou și Magnum… Capucine este născută în Elveția, educată în Franța, a făcut liceul în China și Universitatea de arte în US. A lucrat și a fost influențată foarte mult de un mare artist, Alfredo Jaar, iar ea a adus proiectelor noastre knowledge-ul la care eu doar visam și, de câte ori eu am idei, ea le preia și le duce în profunzime și invers, când are ea idei, eu le întorc pe toate fețele până iese ceva cu care suntem confortabili amândoi.
Deci e adevărată vorba aceea care spune că în spatele fiecărui bărbat de succes este o femeie…
Nu :), la noi nu este vorba despre asta, la noi este egalitate și noi formăm un cuplu. Ea este tot cea am visat vreodată.
Se pare că ți se întâmplă cam to ceea ce visezi…
Eu cred foarte tare că atunci când visezi ceva, nu trebuie să te gândești că e un vis, asta ar fi o frână în împlinirea lui.
Cristian Movilă, cum este azi presa?
Din păcate, în România mai există foarte puțină presă reală și foarte puțini oameni care își doresc să fie jurnaliști. Eu (o să spun mereu) că sunt total împotrivă să vinzi coperta unei reviste! Total împotrivă! Și tu știi foarte bine la ce mă refer, este o imoralitate și degeaba urlăm împotriva unui politican care ne vinde tara, când noi ca jurnaliști vindem o informație plătită cititorilor noștri. Sau cum e posibil ca oamenii de marketing să fie mai vedete ca CEO ul companiilor, doar pentru că ei au bugetele pe mână? Îmi spunea un mare om de presă de curând că în zona de corporații, acești directori de marketing au devenit „noii baroni locali”.
Îmi pasă de comunitatea în care trăiesc și cred că cel mai valoros lucru este ceea ce lași în urma ta în această comunitate
La New York Times cum este?
Acolo sunt atât de multe filtre, încât nu este posibil să treacă orice, oricum, acolo criticii de media care scriu în ziar, uneori pot scrie chiar împotriva jurnaliștilor din New York Times dacă aceștia greșesc, dacă îți poți imagina asta… La noi nu există „îmi pare rău”, nu există scuze publice dacă faci vreo greșeală… Jurnalismul de investigație nu prea mai există, și mai e ceva care mă roade: ori ești jurnalist, ori ești activist. Nu poți fi și jurnalist și protestatar! Tu mergi la un protest să observi, să scrii, nu să protestezi! Tu ești acolo să relatezi o situație, altfel nu ești credibil!
Informația este livrată fragmentat azi, fie pe canale de social media, fie prin „bule”. Informații la grămadă, adevărate sau mincinoase.
Da, și asta se datorează faptului că nu există educație, nu știm să citim știrile. Noi avem o regulă în organizația noastră: în fiecare dimineață toată lumea citește presa. Avem o oră în care ne informăm despre ce s-a întâmplat cu o zi înainte. Pe mine mă omoară când merg la o întâlnire și văd că persoana cu care vorbesc nu știe ce se întâmplă în jurul ei! Un popor neinformat este un popor needucat.
Cazurile vor crește, pandemia nu se oprește. Ce vei face ca fotograf?
Voi continua să merg în spitale să fotografiez.
Nu ți-e frică de boală?
Ba mi-e frică, dar să știi că mă simt mai în siguranță în spital unde sunt îmbrăcat în costume sterile, decât afară din spital. M-am dus la un moment dat pe Calea Victoriei și era cald și frumos dar era atât de multă lume, era atât de aglomerat… Și mai e ceva. În sistemul medical care da, are problemele lui, avem specialiști foarte buni, virusologi și epidemiologi de mare valoare! Iar acolo unde eu am fost, în spitalele unde am fotografiat, am văzut condiții care poate că nu sunt nici la New York, crede-mă.
Ai văzut moarte multă în viața ta?
Da. Și aici, victime făcute de Covid… Multe…
Mă refeream și la războaie…
Da, am văzut moarte, Sunt colțuri ale vieții mele despre care nu vreau să vorbesc și care m-au schimbat din cel care am fost. Am trăit prea multe momente la marginea prăpastiei și mai zic o dată că numai Dumnezeu m-a ținut în viață. Sunt momente în care vezi moartea cu ochii, vezi prieteni care mor. Au fost situații în care doar eu am scăpat, restul, nu.
S-a tras în tine?
Nu în mine, în noi… Nu am fost luat la ochi personal…
Ce te-au făcut să înțelegi despre viață aceste momente?
Că suntem atât de fragili și că avem nevoie de atât de puțin ca să fim fericiți. Și că trebuie să apreciem ceea ce avem.
