Radu Paraschivescu este scriitor, lingvist, traducător, comentator al fotbalului pe care îl cunoaște ca pe limba română, sau engleză, sau franceză, sau… Are umor, ne face și pe noi să râdem de personajele politice acid de tâmpe. Ironizează fără răutate, taxează fără gheare și ne aduce aminte că limba română e complicată și stufoasă, dar e atât de frumoasă.
Radu, tu scrii cu î sau â? Întreb, fiindcă în România a ajuns a fi o chestiune de alegere, nu de regulă.
Înainte scriam cu î, acum scriu cum vrea clientul.
Nu cred!:)
Ba da, există clienți şi preferințe. Există chiar și edituri care au preferințe în sensul acesta.
E un caz unic pe planetă…
Da, o fi. Sunt ziare sau reviste care respectă aceeași logică sau lipsă de logică și care rămân fidele unui anumit tip de scriere. Chiar dacă normele Academiei s-au schimbat, ele rămân fidele felului de scriere cu care au început.
Iar eu am ajuns la gradul de cameleonism care să mă facă să scriu cu î pentru Polirom, cu â pentru Humanitas, cu „niciun” pentru Polirom, cu „nici un” pentru Humanitas. Există mici reguli interne și mici principii de funcționare de la care angajații nu se abat, avem și situații în care același ziar își schimbă orientarea din punct de vedere al scrierii și care, până în 2010, a scris cu î, iar din 2011 cu â.
E schizofren…
Da, știu, e șpagat. Pe de altă parte, nici să ai două semne grafice pentru același sunet nu este normal.
Un englez care învăța limba română îmi spunea cândva că gramatica are multe reguli, dar și mai multe excepții…
Da, asta am spus-o și eu, fără să fiu englez. E o limbă complicată. Foarte complicată.
Ce e cu noi? De ce?
Din cauză că avem mai multe influențe, bănuiesc. Avem și influența slavă, și pe cea latină, germanică mai puțin… Și nu suntem ordonați. Ne lipseşte o bună alcătuire în mai multe domenii, nu numai al filologiei sau al limbii române.
Avem o gramatică foarte complicată, stufoasă, stranie, plină de excepții, cum a spus englezul tău. Am avut și eu un asemenea dialog, tot cu un englez, care m-a întrebat care este regula pluralului substantivelor feminine din patru litere – consoană, vocală, consoană, vocală. Și am fost curios să aflu ce nu i se pare clar. Nu văd nicio regulă, a zis omul. Aveți bere-beri, bară-bare, fată-fete, ladă-lăzi. Unde e regula? m-a întrebat. Și am fost obligat să accept că nu e nicio regulă și că trebuie să învețe cuvintele by heart.
Alte limbi sunt mai simple, sau așa ni se par nouă, care nu suntem vorbitori nativi de italiană, spaniolă, engleză sau franceză. Româna ni se pare nouă, care suntem vorbitori nativi, foarte complicată, ceea ce nu scuză agramatismul şi nu trebuie să fie un alibi pentru analfabeți.
Totuşi, e o limbă pe care o înveți de când începi să vorbești, o perfecționezi la școală, în diverse anturaje, citești – dacă îți surâde perspectiva – și, în mod normal, trebuie să știi s-o vorbești cel puțin decent și foarte bine, dacă ești un om reprezentativ.
Cartea te ajută, dar nu te înlocuiește. Nu poate să lucreze în locul tău. Ea poate fi un instrument, o unealtă, poate fi un prieten, asta da, dar nu poate fi un agent al reformei.
Preotul Cristian Galeriu mi-a spus odată că adevărul spus fără iubire poate să și ucidă. Tu spui lucrurile cu umor, fără să „ucizi”, fiindcă dedesubt se simte iubire.
E şi un strop de iubire, cred. Şi sper. Este și zburdălnicie, și ghidușie. Sigur, ştiu să fiu și rău, dar prefer să nu testez tipul ăsta de scos al ghearelor, pentru că îmi spun că răul pe care aș putea să-l fac ar fi un rău gratuit și nu văd care ar fi logica lui. Nu poți construi pe temelia răului.
Măcar cu binele poți să ai speranțe. Binele mi se pare o pedagogie la îndemână.
Şi nu e complicat să faci bine, trebuie doar să ai niște elemente de structură intimă. Atâta tot. Iar ce scriu eu hazos sau hazliu nu are ifos reformator, nu vreau să schimb România, că doar n-am înnebunit, și-mi dau seama că o carte, cât ar fi ea de bine scrisă și vândută, nu poate să schimbe o societate sau o lume.
Dar ce poate face?
Poate să te înțelepțească un pic, să-ți dea o perspectivă nouă, pe care nu ai avut-o, poate să-ți deschidă ochii și poate să te invite să te uiți mai atent în oglindă.
Dar nu te poate schimba fundamental, eu nu am avut parte de genul ăsta de mutații în urma citirii unei cărți. Am citit multe cărţi care m-au ajutat enorm, care m-au impresionat, care m-au făcut să râd, care m-au făcut să plâng, sau să cad pe gânduri, dar nu am avut parte de schimbări fundamentale după ce am citit o carte, cât o fi fost ea de bună.
Prin urmare, pedagogia prin umor e o pedagogie de tip epidermic. Cartea te ajută, dar nu te înlocuiește. Nu poate să lucreze în locul tău. Ea poate fi un instrument, o unealtă, poate fi un prieten, asta da, dar nu poate fi un agent al reformei. Nu cred.
Care sunt subiectele care te atrag mai mult decât altele?
Sunt două planuri pentru mine ca om care scrie cărți: planul intern, care înseamnă cărțile despre România și despre felul în care arătăm noi în fața noastră, în relațiile publice, pe scena publică, în diverse contexte de viață personală – și aici totul se plachează pe un registru ironic.
Al doilea plan este cel extern – fuga în diverse lumi și în diverse timpuri, spații și secole, care se cuplează cu plăcerea de a spune povești. Acest tip de carte mă duce fie în Italia, fie în Portugalia, fie în Irlanda, fie în Franța (pentru cartea următoare). E o navetă necesară pentru mine.
Există subiecte despre care nu râzi?
Nu râd despre infirmităţi și despre lucrurile pe care le pățești fără să ai vreo vină. Numai dacă ești o bestie râzi despre astfel de subiecte, iar eu bestie nu sunt. Și nu râd nici despre toți proștii, ci doar despre cei care vor să-i prostească pe alții sau de cei care se cred deștepți. De proștii naturali, candizi, care își păstrează sărăcia cu duhul, nu-mi permit să râd, pentru că ar fi un lucru ieftin, meschin.
Cf? Bn?
LOL. Mi s-a povestit de cineva care chiar așa râde: Ha ha, urmat de LOL. Îmi povestea cineva despre o rudă care râdea la glumele nașului său:, „hă hă hă hă, nașule!”. Adăuga „nașule” după râset. Era un râs cu dedicație, pesemne.
Și cu csf, ncsf? Limbajul tinerilor amputează limba. E grav?
Lumea tinde să fie fatalistă și catastrofică. Eu tind să o iau ca pe o boală de copilărie întârziată, care va trece. Cred că e doar o modă, oamenii nu vor vorbi de-adevăratelea așa. Și mai e ceva: copiii, tinerii tind să aibă propriile lor coduri în care cred că nu poate pătrunde nimeni, dar în care pătrunde toată lumea, evident. Ei întreţin totuşi această complicitate ghidușă. Comunică mai repede, sau așa li se pare.
Am handicapul caraghios și infantil de a putea citi doar în mijloacele de transport în comun. Sunt un om care citește frenetic în tren, metrou, autobuz, avion
Da, economisesc o zecime de secundă…
Gândește-te că știu oameni care scriu corect „cartea pe care o citesc”, dar când vorbesc spun „cartea care o citesc”. Și pe unul l-am întrebat de ce face asta. Mi-a răspuns: câștig timp. N-am aflat nici până azi dacă a glumit sau nu. Omul a fost profesor universitar. Şi a predat o materie umanistă.
Urmează un roman?
În viitorul un pic mai îndepărtat, da, urmează un roman, dar în imediat urmează lucruri despre care nu pot spune prea multe acum. Voi mai scoate un volum de povestiri pentru Gaudeamus-ul care vine, Șapticemie și alte potriveli. „Șapticemia” este un derivat al septicemiei, evident, și este titlul unei povestiri scrise în jurul cifrei 7.
Atunci când traduci este ca și cum ai rescrie textul/cartea respectivă. Pe cine și ce ți-a plăcut să rescrii?
Pot să enumăr câțiva. Unul este Julian Barnes, din care am tradus opt cărți, printre care O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate, Puls şi Singura poveste. În curând, mă voi apuca de a noua, The Man in the Red Coat, care va apărea pe hârtie în Anglia în noiembrie. Îmi place pentru că scrisul lui e un cocteil foarte bun.
Este acolo, în paharul lui cu proză, și patatetism (britanic, controlat), este și instrucție, este și informație culturală, e și umor, e și un pic de ricanare, e și nostalgie, e și tristețe, e și Franță, multă Franță… Are cam tot ce mi-ar plăcea să am și eu ca scriitor, de aceea îl traduc cu un pic de invidie, pe care n-o las să se vadă. Pe urmă, îmi place foarte mult, Jonathan Coe, din care am tradus patru cărți, inclusiv Casa somnului, romanul lui multipremiat. Îmi place Salman Rushdie din care am tradus Copiii din miez de noapte și, da, Stephen Fry, una dintre marile inteligențe de azi, din care am tradus pentru Humanitas Mincinosul și urmează să traduc „Eroii” pentru Editura Trei.
Ce tristă viață să citești o carte pe săptămână pentru ca la finalul anului să vezi că ai citit, de fapt, 52 sau 53 de cărți.
Depinde din ce unghi priveşti. Dacă te uiți la barometre și la sondajele care se fac, constatăm că mulţi oameni citesc mai puțin de o carte pe an, ceea ce înseamnă că acele 52 citite dau semne dacă nu de erudiţie, măcar de febră a cititului.
Sigur, depinde și ce fel de cărți sunt acestea 52, câte pagini au și cine le-a scris. Că dacă citești 52 de cărți de tip Finnegans’ Wake, atunci te poți lăuda cu şapte creiere!
România este un spațiu prost grădinărit și populat de foarte multe lichele, dar ca țară e foarte atractivă. Are farmec, splendori (la un loc cu mizerii, de acord).
Care e viteza ta de citire?
E variabilă. Depinde în primul rând de locul unde citesc, pentru că el este, în sine, o ciudățenie. Nu mai pot să citesc acasă. Nu pot citi la birou. Am handicapul caraghios și infantil de a putea citi doar în mijloacele de transport în comun.
Sunt un om care citește frenetic în tren, metrou, autobuz, avion. Și mai citesc pe plajă, e adevărat, plaja este singurul loc în care stau cu adevărat și citesc. Altfel, acasă, dacă nu scriu, traduc, dacă nu traduc, mă uit la televizor și-mi adun tot felul de informații pentru un articol, pentru un volum, fac cercetare pentru o carte. De citit ca atare, așezat, ca în facultate, nu se mai pune problema când sunt acasă.
Semănăm cu limba pe care o vorbim?
Din păcate, da, dar și din fericire, tot da. La unii e din păcate, la alții, din fericire. Felul în care vorbim spune ceva și despre noi, ca persoane. Spune ceva despre fierberea dinlăuntrul nostru, despre seninătatea din noi sau pur și simplu despre școala multă sau puțină pe care am făcut-o. Heidegger spunea că limbajul este casa ființei noastre. Și definiția se confirmă.
Chiar și cu csf?
Da, chiar și cu csf. E o casă mai mică, e drept:)
Imbecilitatea lingvistă a personajelor politice este foarte puțin amendată. Doar tu și câțiva o fac.
O face Facebookul. Foarte des, apăsat și la vedere. Pentru că în cărți lumea îşi ia uneori un soi de precauție, și anume aceea de a vorbi vătuit și fără să dea nume. Când eu am scris cărți de genul În lume nu-s mai multe Românii sau Orice om îi este teamă, am fost aplaudat pentru curaj. Și am spus că nu e vorba despre niciun curaj. Pur și simplu am operat pe bază de citate. Ceea ce critic eu poate fi luat ca atare de pe Youtube, din stenograme, interviuri etc. Nu sunt invențiile mele, nu sunt răutăți sau forme de jignire. Ironia este încă permisă, aşa că observ ironic cum anumiți oameni care ne conduc nu știu să vorbească. Este o atitudine, nimic altceva. Sigur, pe Facebook este o libertate deplină, torenţială, care se manifestă o dată la trei minute, când îți apare în fața ochilor o postare în care un politician căruia i se dă numele, eventual și porecla, sau numai porecla, a călcat pe un bec al limbii române.
Cum comunici pe rețelele sociale? Odată cu ele au apărut cuvinte noi ca „postare”.
Sau tăguire! Am tradus recent unul dintre romanele lui Johnatan Coe, Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie, și am scris „etichetare”, fiindcă așa am văzut că asta e denumirea oficială, după care mi-am dat seama că toată lumea foloseşte „tăguire” și că „etichetare” sună scorțos!
Am o pagină de Facebook pe care nu aș fi visat să o am cu un an în urmă. Eram un dușman declarat al Facebook-ului și am spus public (am tendința de a face declarații nete, uneori imprudent de nete) că nu voi cădea vreodată în plasa acestui Big Brother consimțit. Și uite că am căzut. Înainte eram un stalker, nu aveam un cont ca atare, mă mai uitam așa, la paginile de Facebook ale oamenilor care mă interesau. Și anul trecut, pe 28 decembrie, m-am hotărât și m-am expus, cu toate stângăciile posibile. Într-una dintre primele zile mi-am dat singur un like!
Ura înseamnă să-ţi doreşti să-l vezi pe celălalt dispărut, ras de pe fața pământului. Nu înseamnă antipatie, nu înseamnă resentiment, nu înseamnă ranchiună. Nu! Înseamnă exterminare pură şi dură.
Până la urmă, reacțiile sunt bune…
Da, văd că reacțiile sunt bune, dar am grijă să nu postez industrial. Să am postări de câteva rânduri. Şi să aduc şi un pic de informaţie, nu doar bună-dispoziţie.
European sau universal?
Dacă i te adresezi turistului din mine, european. Altfel, nu pun preț pe etichete, nici nu prea știu ce conțin. Turistic vorbind, mi-ar plăcea să văd Buenos Aires, asta da, și poate că, cine știe? La un moment dat, când o să mi se pară că drumul până acolo e scurt și durează de fapt puţin, atunci da, voi merge:) Dar sunt la vârsta la care știu că nu voi avea timp să văd tot ce mi-ar plăcea din Europa. În zona baltică nu am fost niciodată. Nici în zona scandinavă. În spaţiul britanic am fost foarte puţin, o să râzi: patru zile în Irlanda și trei zile la Londra, dar atât. Sunt regiuni întregi din Spania, din Franța și Italia pe care nu le-am văzut. Europa are, pentru mine, foarte multe pete, foarte multe spații goale. N-am ajuns în fosta Iugoslavie, eu care am crescut la Lugoj, cu televizorul pe iugoslavi, cu concertele lor punk… Nu am fost nici măcar până la ei, și atunci de ce să mă gândesc la… Tahiti? Sau la Japonia, că văd că multă lume vrea şi se duce acolo?
Ai scris că-n lume nu-s mai multe Românii. Cu totul și cu totul adevărat Ce s-ar întâmpla dacă ar fi?
Mi s-a spus că ar mai fi o România undeva în America, parcă. Există două Corei, două Yemen-uri, au existat chiar și două Germanii… Atâta doar că această Românie unică e compartimentată. O fi ea unică, dar se împarte în multe Românii mai mici: România ticăloșilor, a săracilor și a profitorilor, a corupției și a șpăgilor, a societății civile, România asta care e o zână dacă o privești dinspre Sudan și un monstru dacă o privești dinspre Copenhaga. Pe de altă parte, avem mai degrabă tendinţa să ne bombănim țara decât s-o mângâiem cu vorba sau cu privirea. România este un spațiu prost grădinărit și populat de foarte multe lichele, dar ca țară e foarte atractivă. Are farmec, splendori (la un loc cu mizerii, de acord). Ne ducem ca turiști în Portugalia și spunem că e senzațional. Da, e, dar se amestecă și acolo splendoarea cu abjecția. Numai că, snobişori cum suntem, dacă jegul e din altă ţară, ne place. Eu cred că suntem datori cu mai multă cordialitate și mai multă iubire față de locul unde am venit pe lume.
Ai primit vreo reacție din partea celor pe care i-ai criticat de-a lungul timpului?
Trei reacții am avut de-a lungul timpului: una corozivă, ca să nu spun altfel, din partea lui Corneliu Vadim Tudor, care, la un moment dat, m-a făcut profitor al comunismului. Ştii ce însemna asta? Eram profesor la Făget, în județul Timiș, şi veneam acasă o dată la două luni – curat profitor. A existat apoi o reacție cordială din partea lui Miron Mitrea, care a venit la un moment dat la mine și mi-a ars o „cazma” pe umăr la un târg de carte, spunându-mi că, dacă l-am prins, foarte bine. Îl citasem într-o colecție de năzbâtii politice. Iar anul trecut m-a sunat Petre Daea să-mi mulțumească fiindcă i-am făcut loc în Orice om îi este teamă. Abia atunci mi s-a făcut frică, când mi-a mulţumit Petre Daea. El are un capitol întreg în carte și când m-a sunat m-am întrebat dacă știe despre ce este vorba acolo, dacă într-adevăr confuzia de planuri este atât de mare. Ei bine, este! Omul era convins că, dacă a apărut într-o carte, era de bine. Bănuiesc că un apropiat de la partid care avea raporturi mai bune cu cărțile l-o fi lămurit că dacă a apărut într-o asemenea carte n-a fost de bine. Ceva de genul „Vezi că în cartea aia se râde de ăștia ca tine”. Şi nu zici că la târgul de carte a venit o tânără de la cabinetul lui, a cumpărat cartea şi s-a aşezat la coadă la autografe? I-am spus că domnul Daea are deja cartea și mi-a răspuns că da, o are, dar nu cu autograf. Poftim situaţie.
Ce voci publice din cultură mai influențează azi? Liiceanu, Pleșu, Patavievici, Cărtărescu?
Şi ei, categoric, dar nu numai. Avem şi voci care nu trebuie să dispună neapărat de girul unei instrucții filosofice sau al unei culturi de tip enciclopedic. Pe lângă cei pe care i-ai menționat și fără de care nu am fi fost unde suntem, aș adăuga oameni ca Simona Tivadar, care e un medic care se întâlneşte cu Horia Patavievici fără să aibă multe preocupări comune, dar care face mult bine prin pozițiile sale tranșante. Aș pune un Vlad Mixich, aș pune și un Vlad Voiculescu, i-aș pune pe actorii care ies în piață, dar care sunt de partea bună a Forței, pe cele două doamne, Oana Gheorghiu şi Carmen Uscatu, care fac un spital pentru copii… N-aş putea spune că suntem în pană de voci și de inteligențe civice. Totul e să fim lângă ele și să avem cu adevărat convingerea că va fi mai bine. Nu sunt îngrijorat, deşi trăiesc în mijlocul multor pesimiști iremediabil. Încerc să-mi păstrez luciditatea și cred că lucrurilor urâte care ni s-au întâmplat li se vor estompa efectele, fără să se estompeze ele ca atare din memoria celor care le-au trăit. Îți dau un exemplu: Horia Roman Patapievici a lansat o carte excelentă la Bookfest, Anii urii. Și spune acolo ce înseamnă pentru el ura. Ura înseamnă să-ţi doreşti să-l vezi pe celălalt dispărut, ras de pe fața pământului. Nu înseamnă antipatie, nu înseamnă resentiment, nu înseamnă ranchiună. Nu! Înseamnă exterminare pură şi dură. Pe vremea când scriam amândoi la Evenimentul Zilei, articolul lui apărea pe site imediat după miezul nopţii şi primul comentariu era al aceluiași om, care posta invariabil: Mori, jidane. Atât scria. Două cuvinte, cât un haiku al urii. Aceleași. Ca un pandant sinistru, Horia Patavievici și-a găsit cândva mormântul părinților profanat. Eu sper să nu mai ajungem să trăim asemenea infamii. Că vor exista furtișaguri, că vor exista corupți şi ticăloși? Daa, sunt convins că vor exista mai departe. Însă cred că formele acestea de abjecție, de tip ură exterminatoare, de tip mineriade, de tip 10 august 2018, vor dispărea. Iar asta în bună măsură tocmai datorită acestor voci răspicate şi necesare despre care vorbeam. Datorită vocilor-far. Cred, într-un puseu solar, că va fi ceva mai bine.
