Andreea Goia, soția lui Călin Goia, este fotograf. Are 35 de ani și 3 copii cu solistul trupei Voltaj cu care este căsătorită de 11 ani. Băieții cei mari, Petru și Tudor sunt la școală, elevi în clasele a 6-a și a 4-a.
Cum a fost prima ta zi de școală?
(râde)… Nu mă așteptam la această întrebare… Țin minte prima zi de școală, da… Am făcut școala la 56, o școală situată chiar în spatele casei. Era una dintre cele mai bune școli din oraș și încă mai este, cred, între școlile de stat. Erau pe vremea aceea vreo 3, 4 școli din Bucureșți care se aflau mereu în competiție la olimpiade. Țin minte prima zi de școală, dar știi ce țin minte? Frica. Asta țin minte. Mie mi-a fost frică, dar nu că încep școala, asta era o mândrie, mă simțeam mare, ci de învățătoarea care m-a înfricoșat de la prima întâlnire. Și așa am rămas 4 ani de zile. Era genul acela care mergea cu rigla în mână și din primele secunde a reușit să mă sperie.
Cum a fost prima zi de școală a copiilor tăi? Tu și Călin aveți 3 copii de 11, 10 și 2 ani…
Prima zi de școală a lui Petru a fost cea mai emoționantă, am plâns, el a fost primul cu care am trecut într-o nouă etapă. L-am dus cu toții, toată familia. Eram foarte liniștiti că am făcut o alegere bună. Alesesem școala după ce vizitasem atât școli private cât și școli de stat și discutasem cu directorii educaționali. Până la urmă am luat decizia să-l ducem la o școală de stat, care fusese Step by Step înainte, iar Petru urmă să fie în prima generație a unei învățătoare minunate, odată cu întoarcerea ei la sistemul tradițional. Ea însă ne-a spus chiar de la prima întâlnire că o să aplice în continuare foarte multe dintre metodele Step. Mie îmi plăcea metoda și mi s-a părut că e o alegere mai prietenoasă pentru un copil la clasa pregătitoare. Pe cel mijlociu, pe Tudor, l-am dus chiar la școala privată Step by Step, iar prima lui zi de școală e o amintire frumoasă, plină de veselie.
Ce relație au copiii tăi cu școala? Ce spun despre școală când vin acasă?
Nu le place în mod deosebit… evident că preferă să stea acasă să se joace, ceea ce cred că e normal. Sunt înspăimântător de conștiincioși amândoi, însă, nu seamănă cu mine :). Eu eram ambițioasă și conștiincioasă, dar parcă nu chiar așa. Sunt responsabili, își duc sarcinile la îndeplinire, își fac temele singuri, dar preferă joaca, ceea ce e firesc la vârsta lor. Le plac unele materii și unii profesori – cei care știu să îi captiveze și să le mențină interesul pentru subiectul discutat, sunt încântați când trec în noi etape și acumulează cunoștințe noi.
Care au fost așteptările tale legate de școală? Au fost ele depășite? Dimpotrivă?
Cred că unul din marile mele defecte este că am așteptări prea mari, în general. Evident că și de la școală am așteptări foarte mari și nu cred că școala copiilor a atins toate standardele pe care le-am pus în mintea mea.
Mă aștept că școala să le deschidă mintea, să-i învețe cum să învețe. Mă aștept să le mențină curiozitatea, să le-o stimuleze, sa le încurajeze creativitatea si libertatea de a-;i exprima părerea. Să îi ajute pe copii să fie capabili să își susțină punctul de vedere și să nu “le închidă gura” nici când contrazic un profesor, dacă au argumentele necesare. Să îi formeze pentru a lucra în echipă, pentru a se ajuta și nu pentru o competiție nesănătoasă – pe care din păcate în școala românească se pune foarte mult accent.
Cred că băieții mei au învățat mult și de la școală și unde am considerat că este nevoie de completări am insistat acasă pe anumite aspecte (de exemplu dezvoltarea creativității – i-am dus la ateliere de artă, la muzee, am citit întotdeauna toți).
Pe de altă parte, mi-e teamă că din cauza volumului prea mare va începe să fie superficial, să facă lucrurile pe grabă, să-și piardă interesul. Cred că aceasta este una dintre marile probleme ale programei românești, lipsa unei structuri care să îi ajute pe copii să învețe logic și experimental anumite materii.
De ce ți-e teamă, legat de acelasi subiect?
De blazare. Pentru Petru mai ales, pentru că este în continuare în sistemul de stat. Sunt oameni valoroși și acum în acest sistem, dascăli adevărați, dar sunt și profesori rigizi care nu predau cu pasiune, care nu îi inspiră pe copii, nu știu să le fie modele. Pe de altă parte, mi-e teamă că din cauza volumului prea mare va începe să fie superficial, să facă lucrurile pe grabă, să-și piardă interesul. Cred că aceasta este una dintre marile probleme ale programei românești, lipsa unei structuri care să îi ajute pe copii să învețe logic și experimental anumite materii. Sistemul românesc e deficitar la acest capitol, evident că învățarea abstractă are beneficiile ei, dar sunt materii la care partea practică este esențială pentru o bună înțelegere a subiectului predat.
Către ce se îndreaptă copiii voștri? Ce materie le face cu ochiul?
Toți 3 sunt talentați la muzică, dar pe băieți nu-i atrage. Deși au studiat pian 5 ani de zile, iar acum fac tobe și chitară, e clar că nu e pasiunea vieții lor. Acum le place matematica amândurora și IT-ul, merg la cursuri după-amiază si le place foarte mult.
Ce le pui în rucsac, ce-și pun ei în rucsac? Îi ajuți cu asta? Îi mai întrebi dimineața dacă au uitat ceva?
Eu nu le pun nimic în rucsac, în afară de un măr lui Petru, Tudor are gustare de fructe de la școala. Tudor nu-și ia acasă decât un caiet, adică strict lucrul de care are nevoie pentru a-și îndeplini sarcina pe care o are de făcut. Un caiet, sau fișe, etc. Este responsabilitatea lui să le ducă și să le aducă. Și la Petru până acum au funcționat cu dulăpioare la școală… Deci nu m-am ocupat niciodată de rucsac, singurul lucru unde am mai contribuit a fost că i-am rugat să-și aducă acasă echipamentul de sport.
Cum le explici situațiile ivite la școală? Cum le traduci lumea? Îmi poți da un exemplu?
Am unul, da. Singurul exemplu cu adevărat traumatizant pentru Petru care s-a petrecut în clasa întâi. Fugea pe hol către toalete și s-a izbit de o învățătoare care a avut o reacție exagerată și a zis că dă cu el de pământ.. . Acesta a fost un lucru despre care am vorbit tot restul anului. Petru – care nu este obișnuit cu un comportament abuziv din partea adulților – a fost marcat și în fiecare zi ne anunța că nu vrea să se mai ducă la școală, de teamă să nu se mai întâlnească cu doamna respectivă. Dacă o să dea cu el de pământ de-adevăratelea?
Și am încercat să-i explicăm că în viață o să întâlnească tot felul de oameni, că fiecare om are problemele lui de acasă, are frustrările lui, are dificultățile lui și că unii nu știu să le lase la intrarea în școală, că-i apasă… A înțeles în cele din urmă, cu greu. Vorbea după aceea despre ea că fiind „doamna cu niște probleme”... Fiind la o școală de stat, partea pozitivă este că are contact cu copii și părinți din toate mediile. Nu e o bulă aseptică, nu suntem noi cu ai noștri, care gândim la fel și ieșim în piață la proteste. Este obișnuit de mic cu păreri și atitudini foarte diferite de ale noastre uneori.
Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte, cu ce anume?
Matematica, în clasele din școala primară și gimnazială. Și profesoara care mi-a rămas în minte și pe care o voi iubi toată viața a fost evident, profesoara de matematică. Era și diriginta noastră și ea a fost un fel de mamă care a știut să ne învețe dragostea pentru matematică, mai mult decât matematica însăși. În liceu, m-au atras materiile umaniste, îmi plăcea istoria, pentru că profesoara avea un talent deosebit de a povesti, îmi plăcea literatura română, unde aveam libertatea de a ne spune părerea despre ceea ce studiam, nu trebuia să reproducem mecanic comentarii, îmi plăceau limbile străine și sarcasmul acid al profesoarei de spaniolă.
