Viața secretă a copacilor- între știință și miracol

Viața secretă a copacilor- între știință și miracol

 Campanie #ACinceaPutere despre #nevoiadeaer. Și de parcuri. Și de verde.

Eram hotărâtă să scriu despre David Attenbourough, celebrul naturalist și realizator de televiziune britanic, influencer global în ceea ce privește protecția naturii și a biodiversității.

Și asta, pentru că mi-a plăcut sau, mai bine zis, m-a tulburat documentarul de pe Netflix, „David Attenborough- A life on our planet”, pe care îl recomand, și mai apoi pentru că am vorbit cu colegele mele din #AcinceaPutere să scriem despre parcuri și despre #nevoiadeaer.

Ne-a trecut de curând pe lângă ureche glonțul unei legi care permitea sau, mă rog, lăsa portițe celor care ar fi vrut să transforme parcurile în mall-uri, parcări sau cartiere de locuințe. Nici acum pericolul nu a trecut, dar măcar am semnat petiția declick către Președinte să trimită legea din nou în Parlament pentru dezbatere…

Deci eram hotărâtă să scriu despre David Attenborough și acest film în care povestește, ca martor de 90 de ani la schimbările naturii din jurul nostru (și din cauza noastră), pornind de la datele din 1937, când populația planetei era de 2,3 miliarde, carbonul din atmosferă era de 280 părți per milion și zonele sălbatice rămase erau 66%.

În 2020 populația a ajuns la 7.8 miliarde, carbonul la 415 părți per milion și zonele sălbatice rămase intacte sunt la 35%.

În ritmul ăsta, e clar ce ne așteaptă, numai un prost nu poate înțelege sau nu poate vedea dovezile din jur

Aseară însă am plecat la o plimbare scurtă prin cartier, după ce zile întregi nu am făcut decât să stau în casă. Noroc că am niște mesteceni în fața geamului pe care îi iubesc, i-am și botezat (Athos, Portos și Aramis) ca pe cei trei muschetari, a căror vedere zilnică îmi face bine și nu simt cum trece timpul.

Și, pe când mă plimbam, am zărit ferestrele luminate ale magazinului Verso, un Cărturești mic în care îmi place să intru și să scotocesc printre cărți și obiecte de tot felul.

Și între cărți mi-a sărit în ochi titlul ”Viața secretă a copacilor- Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse” scrisă de Peter Wohlleben.

Am cumpărat-o și am deschis-o acasă în liniște.

Autorul a studiat silvicultura și s-a angajat în administrația forestieră a landului Hummel din Germania. Pentru a-și duce proiectele ecologice la bun sfârșit, a demisionat și în prezent administrează o pădure din zona Eifeldorf. Este invitat la emisiuni tv, ține conferințe și seminarii sau prelegeri și scrie cărți despre păduri și protecția mediului.

Am deschis curioasă această carte care părea o declarație de dragoste făcută pădurii. În ea se vorbește despre acest ecosistem în care autorul a descoperit fapte ce se pot explica științific, dar și minuni ce nu pot fi explicate. A găsit o lume vie care crește, socializează, suferă, simte și comunică.

Primul lucru pe care îl afli e că pădurea este un superorganism construit similar mușuroaielor de furnici.

Copacii sunt ființe sociale, ei își împart hrana prin intermediul rădăcinilor care se unesc într-o rețea fantastică întrepătrunsă complicat sub pământ, inclusiv cu competitorii. De ce? Fiindcă pădurea știe că, dacă sunt mai mulți copaci, întreaga comunitate va trăi mai bine, deoarece lumina soarelui nu va intra ușor, nu va usca solul și nu o va omorî.

Plantele și copacii își unesc rădăcinile cu cei din specia lor, recunoscându-le prin țesătura subterană.

Fiecare copac este considerat prețios pentru comunitate, de aceea el este hrănit prin intermediul rădăcinilor de copacii din jur cu nutrienți, hormoni, zahăr, etc pentru a-l ține în viață cât mai mult.

Dacă fiecare copac, scrie Peter Wohlleben, s-ar preocupa doar de sine, atunci cei mai mulți nu ar ajunge la vârste înaintate.

Chiar și exemplarele bolnave din pădure (copacii care suferă diverse boli) sunt hrănite de ceilalți până când acestea se fac bine.

Nu-i așa că e o lecție?

Dacă ridicăm ochii, scrie Wohlleben, înspre coroanele copacilor, vom vedea cum un copac de dimensiuni medii își întinde crengile până atinge crengile unui copac la fel de înalt și ai senzația că acolo se duce un război pentru supraviețuire în care fiecare vrea mai multă lumină. În realitate nu este așa, un copac nu-și îndreaptă cele mai groase crengi în direcția vecinului,tocmai ca să împartă, ca niște prieteni, spațiul, aerul și lumina. De obicei acești copaci sunt legați prin rădăcini, trăiesc și mor împreună. Ca un cuplu.

Copacii comunică.

Da, comunică. Sigur, nu prin sunete, deși…, ci prin… mirosuri. Așa cum noi, oamenii, ne alegem parfumurile și deodorantele, așa și copacii emit anumite substanțe ale căror mirosuri comunică situația în care ei se află. Dacă în savanele Africii, girafele mănâncă salcâmii, aceștia emană din frunzele lor un miros care le îndepărtează pe mamifere și care, prin curenții de aer, este transmis și altor copaci ca să știe ce îi așteaptă… Din păcate, mirosul nu se duce prea departe, lucru pe care girafele îl știu și merg să se ospăteze acolo unde semnalul nu a ajuns, la salcâmii de la peste 100 de metri depărtare.

Frunzele mâncate de omizi emit și ele mirosuri, copacii atacați de microorganisme emană alte arome care anunță lumea animalelor că pot găsi un adevărat festin pe scoarța lor…

Stejarii pot trimite tanini amari în scoarță și frunze, transformând „salata” preferată de animale într-un aliment dezgustător.

Miracol? Mie așa îmi sună…

Florile comunică optic, culorile lor nefiind întâmplătoare, plantele mai comunică și electric prin niște celule aflate la baza frunzelor…

Deci comunicare este olfactivă, optică și electrică.

Cercetori din Bristol și Florența au studiat și sunetul pantelor, ascultând cu aparate ce se întâmplă sub pământ, într-o cultură de cereale. Și au înregistrat un sunet, rădăcinile „trosnind” la 220 Hz, un sunet care este „auzit”, pentru că la el reacționează vârfurile plantelor care tresar și se orientează în direcția sunetului. Fantastic!

Copacii se pregătesc pentru împerechere și stabilesc și când fac asta. Da, ați citit bine, nu toți copacii înfloresc în timpul unui sezon, unii aleg să nu o facă, pentru că altfel animalele ar mânca toate semințele și ghindele în același timp…

Copacii acceptă diversitatea genetică în cadrul aceleiași specii fiindcă dacă toți ar fi identici, ar fi mult mai vulnerabili în fața pericolelor.

Copacii sunt părinți. La rădăcinilor copacilor „mamă” se află puieții peste care, în mod natural, copacii cei mari își unesc ramurile pentru ca lumina soarelui să nu intre. La prima vedere ți se pare crud, la a doua afli că în felul acesta micuții sunt forțați să crească foarte încet, pentru că în lumea copacilor creșterea lentă asigură o viață lungă. Celulele lemnoase interne vor avea mai puțin aer și vor fi mai mici, dându-le acestora rezistență la furtună și vânturi.

Peter Wohlleben scrie despre loteria copacilor. Care dintre cele 1,8 milioane  de semințe aruncate de un fag în decurs de 50 de ani va deveni vlăstar? Cine are șanse?

Copacii se îmbolnăvesc, se rănesc, sunt atacți de microorganisme, din scoarță uneori se scurge lichid, „sângele ”copacilor care este lins apoi de ciocănitori.

Copacii sunt echilibrați pe interior (asta mi-a plăcut cel mai mult), știu exact ce fel de energie și câtă să folosească pentru a crește și în ce ritm.

Cu alte cuvinte, această carte deschide o lume tăcută, necunoscută, pe lângă care mergem nepăsători și pe care o distrugem în mod criminal.

Ca orice este lăsat pe pământul acesta, de la om la furnică, de la copac sau iarbă, se simte un spirit, o scânteie de logică divină, de mister nerevelat și de bucurie, de ce nu?

Noi trăim în spații urbane golite de viață, în care propriul nostru trai este afectat, este nenatural, este pervertit. Și, din acest motiv, orice copac, orice plantă și orice spațiu verde ne ajută tot pe noi să ne meținem în echilibru.

În orașe, parcurile au acest rol, dar ele trebuie îngrijite de oameni cu suflet și cu studii în domeniu.

Nu putem lăsa și singurele ființe verzi rătăcite într-un mic pâlc strâns între străzi și trotuare să moară sufocate de nesimțirea noastră.

Știți ce este nesimțirea? Pierderea acelei scântei cu care ne-am născut, scânteia care dă viață și o întreține.

În 2020 natura ne-a arătat că noi am devenit dușmanii ei, fiindcă atunci când noi nu am mai fost, ea s-a bucurat, a respirat, s-a simțit în aer asta, pe când noi ne-am sufocat la propriu și am trăit cu tuburi în plămâni din cauza unui virus care a venit din acea sălbăticie despre care vorbea David Attenborough în mărturia lui. Și uite cum închid eu rotund textul ăsta.

Trezirea este inevitabilă, acțiunea la fel, pentru că nu vom supraviețui dacă nu vom înțelege că natura și biodiversitatea ei au fost cu mult înaintea noastră și vor fi și mult după ce noi vom dispărea.

Natura, locul din care am venit și în care vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, ne sperie sau nu, ne vom întoarce.

Foto Pixabay și personale


Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.

Subiectul este abordat și de Diana Cosmin, Mara Coman, Ana Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.

Lasă un comentariu:

jooble