Între „nu da!” și „nu mai da!”

Între „nu da!” și „nu mai da!”

Aveam vreo 10 ani când, într-o după amiază, mergeam pe stradă cu mama. Înaintea noastră era un cuplu, un el mare și o ea ceva mai mică.

Mergeau gesticulând și vociferând.

Se certau. La un moment dat, el s-a întors brusc și a ridicat mâna pe care a înfipt-o în părul femeii, răsucindu-l violent până când ea aproape că a îngenuncheat schimonosită de durere. În acest timp, peste spatele ei îi cădea cealaltă mână care lovea cu sete. Și ea striga „Nu mai daaa, aaaaa!”

Totul s-a întâmplat așa de repede, că nici nu am apucat să înțelegem ceva. Deodată, mama s-a scuturat lângă mine și a țâșnit între cei doi, mama- o femeie de un metru jumătate. „Ce faci, mă?” a zis mama „de ce dai în femeia asta? Ia mâna de pe ea!”.

Bărbatul a rămas cu palma în aer, privind-o pe mama uluit. Culmea e că probabil ceva din atitudinea mamei, sau din privirea ei, sau din hotărârea ei l-a făcut să se oprească într-un mod neașteptat.

Odată scăpată, femeia s-a ridicat, și-a aranjat hainele și părul. Apoi i-a strigat mamei: „ce ai cu bărbatul meu? E bărbatul meu, poate să facă ce vrea el cu mine, pleacă de aici!”

Episodul mi-a rămas în minte multă vreme… Nu l-am înțeles și m-a întristat…

Apoi, după mulți ani, m-am mutat în București după cum am povestit aici.

Și, în orice cartier am stat, a existat mereu un bloc vis-a vis de unde se auzea un țipăt: „nu daaaa! Nu mai daaa!”

Violența din jurul meu, mereu neînțeleasă, mereu dificil de descifrat, m-a întristat, m-a făcut să mă simt inutilă. Apoi am cunoscut victime ale violenței, am scris în reviste, am citit despre acest subiect, am discutat despre el.

Mereu s-a spus sau s-a ajuns cam la aceeași concluzie: că e vina femeii (tot a ei!) că nu pleacă. E vina ei că acceptă, e vina ei că rămâne într-o relație toxică. Și îmi aduc aminte de fiecare dată de acea femeia care striga la mama reproșându-i că s-a băgat.

Scriu acum despre asta sub influența unei cărți grele pe care editura Nemira ne-a trimis-o nouă, celor din #Acinceaputere. ”Vânătăi ascunse: Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide”, de Rachel Louise Snyder. Cartea a fost aleasă între cele mai bune 10 cărți ale anului 2019 de către New York Times. Este o carte grea, spuneam, plină de suferință, dar și de întrebări pe care ea le ridică.

De ce? Cum se ajunge la asta, ce resorturi stricate duc la crimă, sau la bătaie, sau la violența de toate tipurile? Ce-i face pe unii să lovească și pe alții să accepte să fie loviți, sperând că a fost doar o data și că acest gest nu se va repeta?

            Rachel Louise Snyder

Despre carte s-a spus că este „un reportaj terifiant și curajos de pe frontul de război din granițele noastre” (Andrew Solomon) sau  că este „un studiu fundamental care explică de ce căminul propriu e cel mai periculos loc pentru o femeie.”( Eve Ensler)

Cu ocazia publicării acestei cărți, editura Nemira derulează alături de Fundația Anais o campanie de informare și sensibilizare pe subiectul violenței domestice, în contextul în care România se situează pe locul 14 în statistica țărilor europene cu cea mai mare incidență de cazuri de violență domestică și, conform statisticilor oficiale ale Poliției Române, 1 din 4 femei a fost agresată fizic sau sexual de partenerul său cel puțin o dată în viață (Studiul FRA, 2014).

În România, doar în 2019 au fost ucise 79 de femei de către un partener sau un membru al familiei. Sunt 26.000 de cazuri de violențe și loviri în familie în 2019, iar 77% dintre victime sunt femei.

Rachel Louise Snyder folosește un termen care pe mine m-a cutremurat: terorismul intim. Cum sună asta?! Eu aș zice chiar „terorismul de acasă”… Cartea acoperă cam tot ceea ce înseamnă acest fenomen și vorbește și despre ceea ce nu știm despre violență, iar ceea ce nu știm, ne poate omorî…

Că așa se întâmplă cu lucrurile rele. Dacă ne rezumăm la a spune că nu le cunoaștem, ele cresc pe lângă noi ca organismele parazitare, dacă le cunoaștem și nu facem nimic, e fix același lucru. Doar dacă le înfruntăm și le privim în față, avem o șansă să ajutăm.

Și să devenim ca mama care, ca David care a luptat cu Goliat, a înfruntat răul. Numai că el probabil s-a perpetuat în casa acelei femei despre care povesteam la început. Fiindcă oricât ajutor am vrea să oferim, dacă el nu este cerut, dacă el nu este dorit, atunci totul devine mult mai greu.

De aceea este important ca, dacă știți/știm astfel de femei care trec prin terorismul intim, să le oferiți/oferim ajutor concret, suport emoțional, logistic…

Dacă nu ajutăm, atunci devenim complici, dacă nu vorbim, atunci consimțim. Complici prin tăcere, complici prin nepăsare, de aceea astăzi, 25 octombrie, este ziua Marșului „Împreună pentru siguranța femeilor”, iar pe 25 noiembrie va fi „Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor”, tocmai ca să avem prilejul să vorbim.


Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.

Subiectul este abordat și de Diana Cosmin, Mara ComanAna Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un comentariu:

Comments are closed.