N-am un #profildecalator anume definit. Adică am călătorit mult, dar deseori haotic, mai ales datorită revistei la care am lucrat- da, acesta a fost un mare avantaj- și am cuprins cu ochii și sufletul în două, trei zile de deplasări cam tot ce se putea cuprinde din locul de destinație. Însă am călătorit mult și pe cont propriu, alegând vacanțele în funcție de bugete și… copil.

Am ajuns în colțuri de lume unde nu m-aș fi imaginat, am trăit trepidația orașelor care îmi făceau carnea să vibreze (la propriu! Mai ales New Yorkul mi-a dat această stare. Aveam senzația că orașul bubuie ca o imensă tiparniță de bani, viteza, energia, forța lui m-au ostoit și stors ca niciun altul în care am fost).

Însă mi-am început cariera de călător prin lume cu o traumă, într-un fel memorabil.

Îmi amintesc această a doua călătorie mai lungă pe care am avut-o în viața de adult (prima a fost cea în care mă duceam la „altarul” ambasadei din Bruxelles să mă căsătoresc).

Mergeam la Madrid.

Nu zburasem până atunci, relația mea cu avionul a fost mereu una destul de complicată. Amețeam, aveam atacuri de panică, recurgeam la whisky și Xanax (da, știu, știu…). Amorțeam, dormeam și mă trezeam la destinație.

Pentru că nu suport (de fapt nu suportam, acum m-am schimbat) lipsa controlului, desprinderea unui avion de pe pistă era momentul în care o parte din mine rămânea la sol și o alta era prinsă de centură în avion. Răul fizic era de nedescris…

Așa că mi-am paralizat simțurile cu alcool și pastile (nu recomand, îmi lipsesc vreo câteva ore din viață din care nu-mi amintesc absolut nimic!) și m-am trezit cu adevărat abia la hotel.

Eram confuză, îmi era greață, nu aveam chef de nimic, deși îmi doream din tot sufletul să ies în oraș.

Prima zi a trecut cum a trecut, abia din a doua mi-am venit în simțiri (de aia zic să nu faceți ca mine) și m-am pregătit pentru primul program important al serii: o coridă.

Acum 20 de ani coridele încă se țineau la Madrid, la Plaza de Toros.

Am mers pentru că voiam să fac asta de foarte multă vreme

Citisem „Viața ca o coridă” a lui Octavian Paler, prietenul și mentorul meu și mă bântuia polemica dintre el și Baconsky pe această temă:

„- Dar taurul e pierdut orice s-ar întâmpla, e condamnat dinainte, am obiectat eu, stârnind, fără să vreau, prin vorbele mele o dispută al cărei ton s-a radicalizat repede. Baconsky afirma cu pasiune că există o estetică a tauromahiei; frumuseţea aproape geometrică a mişcărilor toreadorului se opune furiei dezordonate a taurului. Eu puneam sub semnul îndoielii argumentul, eram de părere că a curs prea multă cerneală pe tema aceasta, relatările unor coride semănând cu cronica unui balet.

La care, gazda mea a sărit de pe scaun.

– Un balet, da, însă un balet executat în condiţii periculoase.”-

Fragment din „Viața ca o coridă”

Sigur, toate acestea s-au schimbat între timp, coridele au fost interzise în mare parte din Spania, discuția nu e despre ele acum, ci despre ele atunci.

Mintea mea era fierbinte și plină de curiozitate. Vorbisem mult cu Octav (așa îi spunea eu) despre coride, sacrificiu, zei și sânge, despre lupta rațiunii cu forța, înțelegeți unde bat. Dar discuția era pe uscat. Nu văzusem niciodată un asemenea spectacol.

Și faptul că mergeam la coridă în acea seară la Madrid îmi dădea fiori.

Am ajuns în marea arenă, mi-am găsit locul și am urmărit unul dintre cele mai fascinante spectacole din viața mea. Baletul toreadorului, agresivitatea taurului, strigătele publicului, femeile care își aruncau strigând eșarfele spre matadorul înfoiat care își primea omagiile la finalul luptei.

Nu am văzut vreun taur murind atunci. Nici nu știu dacă s-a întâmplat asta. Știu că unul dintre tauri nu părea că are chef de luptă și, ca celebrul Felix din desene animate, mai avea un pic și se așeza să miroasă o floare:)

Atunci o cireadă de vite a intrat în arenă și l-a scos afară pe leneș…

Nu-mi aduc aminte mare lucru, pentru că am pe retina amintirii o singură imagine: toreadorul încordat, arcuit, grațios care privea spre taurul negru înțepenit amenințător la câțiva metri de el.

Acea imagine era frica mea oglindită, o frică adânc ascunsă în măruntaiele mele. Frica de orice, inclusiv de zbor.

Frica, anxietatea și panica au căpătat formă. Eu eram toreadorul, frica mea era acolo, în arenă.

Am ieșit pe stradă târziu cu sufletul mai ușor. Înțelegeam, vedeam pentru prima dată în afara corpului meu cum arată partea aia întunecată din noi. Și m-am simțit vindecată. Știam cu cine lupt. Știam cum arată și cum atacă.

L-am sunt pe Octavian Paler atunci, pe loc, și am vorbit vreo oră. I-am spus tot ce simțisem și văzusem. M-a lăsat să vorbesc mai tot timpul și la final a spus doar atât: „cât îmi ești de dragă…”

La întoarcere nu am mai băut și nici nu am mai luat pastile. Și niciodată de atunci încoace, cu toate că mi-a mai fost teamă. Nici azi nu mă simt foarte confortabil la bordul unui avion, dar e incomparabil față de începutul carierei mele de „călător prin aer.”

Ca și oamenii, și locurile și întâmplările din călătorii mă inspiră până într-atât încât îmi schimbă viața…

Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.

Ciți textele semnate de Diana Cosmin, Mara Coman, Ana Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.