Cărțile pot schimba vieți. Mie mi s-a întâmplat

Cărțile pot schimba vieți. Mie mi s-a întâmplat

#PUTEREACARTII- prietenii tăi cei mai buni sunt pe rafturile bibliotecii tale. Nu te vor dezamăgi niciodată.

Când am decis împreună cu colegele mele din #ACinceaPutere să scriem despre #putereacărții, a fost după ce Noemi ne-a trimis o statistică pe mail, de fapt un articol despre acea statistică, apărut pe Republica, în care autorul comenta despre locul codaș pe care îl ocupăm în topul țărilor consumatoare de cultură, de fapt, mai exact, de lectură. Statistica zicea că, în medie, un român cheltuie pe an 15 lei pentru cărți. Prin comparație, un neamț scotea din buzunar 188 euro.

Cartea…

Cărțile…

De ceva vreme se vorbește mai intens despre ele… S-a spus că vor dispărea, că nu se vor mai citi, că onlineul le va lua locul, sau mă rog, variantele electronice, sau audio, că sunt obiecte care distrug natura fiindcă tăiem copacii pentru ele, etc.

Dar nu, ele nu au dispărut, ele se citesc în continuare, sunt parcă mai vii ca niciodată, mai necesare ca niciodată. Sunt tot ele, obiectele „periculoase” care speriau sistemele totalitare, sau „întunecate” pentru că ele îi făceau pe oameni să gândească și cât de incomod este un om care gândește, nu-i așa?

Numai că bibliotecile au început să dispară din casele oamenilor, ați observat?- le mai au poate doar cei care le-au moștenit din vremea comunismului, de la părinții lor, sau cei care, pur și simplu doresc și iubesc cărțile. Dar sunt din ce în ce mai puțini, nu-i așa?

 

Bibliotecile adună în ele nu numai cărți. Adună viață, gânduri, stări, speranțe, soluții, prieteni, destine, sfaturi, frumusețe, energie, idei, imagini, iubiri… Adună o lume, un întreg univers…

 

Asta am simțit într-o seară când, după o emisie de noapte la un radio la care lucram prin anii 95, am venit obosită și înfrigurată și abătută.

Mi se întâmpla un proces paradoxal: cu cât cunoșteam mai mulți oameni, cu atât mă simțeam mai singură. Cu cât viața mea era mai populată și mai zgomotoasă, cu atât liniștea și singurătatea erau mai apăsătoare.

Așa încât, în seara aceea, am intrat în casă vlăguită, tristă. Era frig. Locuiam într-un apartament mic, cochet, pe care mă ajutase să-l decorez însuși Dragoș Buhagiar, înainte de a deveni cine este azi Dragoș Buhagiar…

Și acasă nu era nimeni, nu mă aștepta nimeni. Și asta mi-a dat brusc o stare și mai proastă decât cea cu care venisem. Și m-am așezat pe canapea și deodată mi-au căzut ochii pe cotoarele cărților din bibliotecă și am simțit clar, concret că nu nu am de ce să mă simt singură, că acolo sunt oameni și locuri care mă așteaptă cu povești și istorii personale care mă vor ajuta să fug cu mintea din orice prezent, oricum ar fi fost el.

Și am început atunci să citesc mult, foarte mult. Și așa a și fost, nu m-am mai simțit singură de atunci, niciodată.

Dar cartea care m-a făcut să-mi schimb viața, a fost „Un om norocos”, de Octavian Paler. Și nu pentru că era cea mai bună carte din lume, că nu era…

Am primit-o de la tata, prin 1988… Nu știam cine era Octavian Paler, aveam 20 de ani, emisiunile culturale erau foarte puține atunci și Octav era, cred, deja interzis în perioada aia, nu se prea vorbea despre el.

Țin minte cum am deschis cartea într-o seară și nu am mai lăsat-o din mâini, și imediat ce am terminat-o, am citit-o din nou, de la început. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla, era ca și cum aș fi scris-o eu, dacă aș fi știut să fac asta… Nu știam, repet, cine era Octavian Paler. Nu știam dacă e tânăr, dacă e bâtrân, dacă stă în România sau a fugit, habar nu aveam, dar știam un singur lucru: că eu pe omul acela trebuia să-l cunosc!

Locuiam la Pitești, la etajul cinci al unui bloc din miile de blocuri ale acelui oraș acultural, gri și uniform. Și voiam să-l cunosc pe Paler, pentru că citisem Un om norocos.

Și lucrurile au mers ciudat și neverosimil în această direcție…

A doua zi, la Europa Liberă, am auzit-o pe Monica Lovinescu făcând un comentariu larg despre cartea pe care tocmai o citisem. Din acea emisiune am dedus că Octavian Paler este un scriitor viu, în carne și oase, care trăiește în București. Așa că, atunci când am ajuns la București la meditații, (dădeam la Medicină, vai!) am trecut pe lângă o frumoasă clădire de pe Calea Victoriei și, fără să știu cum și de ce, am întrebat pe cineva „ce clădire este aceasta?” Și am primit răsunsul: „Uniunea Scriitorilor”.

De bună seamă, am intrat îndată în curtea ei și am întrebat unde îl pot găsi pe Octavian Paler. Era acolo un domn, publicist s-a recomandat, cu ochelari și plete. Și mi-a spus ironic, că domnul Paler are 62 de ani și nu vede de ce l-ar căuta o fată așa de tânără, dar că, dacă vreau să iau legătura cu el, să-i scriu o scrisoare. M-a intrigat și enervat acest răspuns. Am plecat cu gândul să revin săptămâna următoare în speranța că voi avea mai mult noroc. Dar eram pe undeva satisfăcută, fiindcă mai aflasem ceva. Octavian Paler avea 62 de ani.

Inutil să adaug că i-am scris scrisoarea îndată ce am ajuns la Pitești, că am stat zi de zi lângă cutia poștală să aștept răspunsul, ca și cum era de la sine înțeles că va veni. Nu a venit, firește.

După o săptămână m-am prezentat din nou în curtea Uniunii unde, de data asta, am întâlnit un cuplu de oameni în vârstă care participau la o nuntă la restaurantul din spate. M-au întrebat ce caut acolo (probabil că nu aveam nicio legătură cu piesajul) și le-am spus.

Doamna m-a privit cu atenție, ceva din privirea mea a convins-o și mi-a dat un număr de telefon al unei verișoare, care știa numărul de telefon al lui Octavian Paler. Doamne, ce încurcată soluție aveam, dar aveam una!

Asta se întâmpla într-o sâmbătă… Am sunat fără oprire sâmbătă și duminică la verișoară. Nimic. Abia luni, pe 20 iunie 1988, verișoara a răspuns, i-am spus ce și cum, mi-a dat numărul de telefon al lui Octavian Paler, am sunat, mi-a răspuns, am zis „alo, aici Cristina”, și el mi-a spus „alo, ce ciudat, chiar acum vă răspundeam la scrisoare”…

 

A urmat poate cea mai frumoasă relație pe care am avut-o cu un om care nu mi-era prieten, deși ne puteam numi așa, și nici iubit, deși ne-am fi putut numi și așa…

 

A urmat, de fapt, școala mea. O școală ținută în parcuri, ore în șir, în care Octav venea cu cărți pe care mi le dădea și astfel biblioteca mea se mărea, ore în care vorbeam despre ce înseamnă a gândi, despre istorie și literatură, despre poezii și vechii greci, despre emoții, cărți, iubire, despre soare, căldură, despre comunism și dictatură, despre televiziune și presă.

Octavian Paler era diferit atunci față de Octavian Paler cel care avea să fie invitat la tv în mod constant, ani de zile după aceea.

Eu l-am cunoscut altfel, ironic, speculativ, inteligent, calm, cuprinzător, nu nervos, debusolat, dezamăgit și frustrat cum avea să devină după Revoluție, chinuit de tot ceea ce se întâmpla… Era curajos în anumite privințe, chiar sfidător, laș în altele, dar era locuitorul unei „planete” unde eu eram din când în când invitată să vin în vizită, nu să locuiesc, pentru că, spunea el, diferența de vârstă dintre noi făcea imposibilă o altfel de relație.

Revenind, toată istoria asta care a durat aproape 2 ani, s-a întâmplat de la o carte.

Și nu degeabă îl țin azi în bibliotecă lângă fotografia făcută la Madrid, când am fost la o coridă după care l-am sunat plângând, tulburată de spectacolul crud pe care îl văzusem, vorbind cu el despre „Viața ca o coridă”, cartea pe care i-o citisem cu nodul în gât…

Multe au fost momentele când am lăsat jos cartea pe care o citeam, firește nu numai dintre cele scrise de Octav, pentru că, în mintea mea, ideile și gândurile nu se mai opreau din agitație, aducându-mă în clocot… Și da, au fost și cărți care nu mi-au plăcut și pe care le-am scos din bibliotecă.

Dar ce lume au cărțile în paginile lor, ce „ferestre”! Și când te gândești că nu trebuie decât să le deschizi ca pe o „cutie magică” ridicându-le capacul: prima copertă…

15 lei? Buni și aceia, dar puțini pentru câte visuri și suflete pot hrăni cărțile din bibliotecile de acasă…

Azi mă lupt cu băiatul meu de 13 ani să citească. Și nu pentru că lui nu-i place, ci pentru că tentațiile sunt așa de mari în jurul lui!  Și oricât de bine aș scrie/zice eu, sau oricât de insistentă aș fi, nu, nu câștig mereu. Și îmi aduc aminte că și eu am făcut la fel ca el. În clasa a noua, când un coleg a râs de mine că nu am citit Legendele Olimpului (da, știu, sunt un dinozaur și nici ăla obișnuit) m-am dus acasă și i-am spus mamei că băiatul care-mi place mie a citit ceva ce eu nu am citit. Și uite cum m-am apucat eu să citesc mai cu spor. Iar faptul că mereu am avut în casă cărți, că o vedem mai ales pe mama citind, că la școală vorbeam mult cu colegii despre cărți (că despre ce?) a contat enorm. Și mai era ceva, care poate suna ciudat acum, dar mai toți aveam cam aceleași cărți, pentru că ele se vindeau la toate librăriile din țară, între care cele din editura bpt- adică Biblioteca Pentru Toți erau la loc de cinste. Le mai am și azi…

Deci nu contează de unde vine îndemnul de a citi. Să vină, și lumea va fi mai bună! Ah, da… Și mai inteligentă, deci mai greu de manipulat.

Foto Pixabay și personale

 


Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.

Subiectul este abordat și de Diana Cosmin, Mara ComanAna Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.

Lasă un comentariu:

jooble