#acinceaputere- Anul care a trecut a avut un gust amar de moarte, prostie, boală, indiferență și ratare. Mai avem o șansă…

Deeeeeeci… a trecut un an de când am intrat în noua eră. Un an după Covid.

Un an în care am crezut că pandemia va dura… un an. Un an care se prelungește cu alt an.

Ce am făcut un an?

Am stat. Fizic. Doar mintea ne-a mers repede și departe.

Ce am învățat în acest an? Cum suntem după acest an?

În plan personal eu nu simt că mi-am schimbat viața. Aproape deloc, dacă scot din calcul ieșirile la evenimente, ținutele organizate pe seri și pantofii cu toc despre care nici nu mai știu pe unde sunt.

În rest, am trăit cam cum trăiam. Da, am purtat mască, da am respectat reguli, dar așa sunt de când mă știu, cred că civilizația și iubirea de aproape, dacă tot ne dăm creștini, constau în a respecta ceea ce face bine celuilalt și implicit și ție…

Am avut câteva revelații, uimiri și tristeți uitându-mă la oamenii pe care-i cunosc și la felul cum au înțeles „să-și dea pantalonii jos” anul acesta în social media pentru a dezvălui… nimic altceva decât ceea ce se presupune că dezvălui făcând asta.

În plan general, nu pot judeca o omenire întreagă, dar am văzut că s-au despărțit niște „ape”, niște oameni, niște stiluri.

Am văzut cum s-au ales unii cu unii și alții cu alții, toți cei de-un gust comun și de-o valoare apropiată.

Empatia a funcționat mult la începutul acestui an care a trecut, dar mi se pare că s-a cam fâsâit pe urmă, că deh!, oameni suntem, cât să mai compătimim?
Egoismul a crescut la dimensiuni alarmante, dezamăgirea la fel, lehamitea și neîncrederea așișderea.

Omenirea a învățat că membrii ei sunt vulnerabili, fragili, ușor de murit, dar și de păcălit.

Medicii au fost ba iubiți, ba urâți, apoi iar iubiți, iar urâți și tot așa, în funcție de… naiba știe de ce, demonstrându-se încă o dată că sic transit gloria mundi…

Vaccinul a fost dorit, așteptat, negat, cerut, hulit, făcut, iar hulit, iar făcut…

Copiii au fost abandonați, școala a murit, pe alocuri doar câteva cadre didactice marcând altfel această perioadă, făcând eforturi pentru elevi.

Nu sunt optimistă și nu înțeleg de ce anume am mai avem nevoie, ce ar trebui să ni se mai întâmple pentru a schimba ceva în/la noi?

Am văzut anul acesta ura apărând la suprafață, ca uleiul în paharul cu apă, dar am văzut, da, și mâini întinse și suflete deschise.

…

Citind ce am scris până acum, pare că sunt cam dezamăgită. Da, sunt. Și de mine, și de alții, și de situație și de viitorul pe care acum, că tot e seară și plouă afară, nu-l văd prea limpede sau prea frumos.

Dar avem rezerve, avem potențial, asta știu, pentru că suntem oameni, adică cele mai teribile făpturi de pe acest Pământ, cele care înving tot, asta… dacă nu decid să distrugă tot. Hait!- iar am alunecat…

A trecut un an, și ghici ce, mai vine unul, și încă unul, adică virusul ăsta nu va dispărea la termen, nu va muri. El va fi pe aici, pe lângă noi multă vreme de acum încolo.

Și așa cum întrebam azi pe cineva, „ție nu ți se părea că se va termina într-un an? Nu aveam cu toții senzația asta?”, așa întreb și acum.

Și, la finalul lui, suntem iar cu sprâncenele ridicate întrebând: și?

Așa deci… continuă.

Dar până când? Nu-i așa că vrem să știm exact termenul limită până la care suferim, să ni se spună, domnule, cât mai așteptăm?

După un an, eu sunt ca acum un an, deși mai bătrână cu un an, cu dimineți în care mă doare să mă trezesc și cu seri în care nu mai am putere să stau până târziu (în fine, asta am zis-o așa, că rimează, de fapt mai stau și asta nu e bine deloc, că poate și de aia diminețile sunt cum ziceam mai sus)

Am amestecat anul acesta sentimente contradictorii apărute în secunde, am descoperit că oamenii sunt, în mare măsură cam la fel de năuci peste tot pe planetă, că nu mai știu unde și la cine să se uite și pe cine să asculte.

Am văzut orgolii strivite și branduri călcate în picioare, am văzut nume noi și persoane frumoase, dar și personaje agresive într-un cor parcă adunat și creat pe aceeași voce de țațe stridente și consumate de un fel de „alien” interior crescut în locul inimii…

Am văzut că nimeni nu are, de fapt, nicio idee despre ceea ce se întâmplă, că nimeni nu deține nici adevărul, și nici concluzia și că, de fapt, suntem cam pe cont propriu.

Și?

Ce mai rămâne? Ce facem? Scapă cine poate? Trăiește cine are noroc? Cum vom exista de acum încolo?

Păi, suntem prea mulți pe aici ca să riscăm o altă soluție decât iubirea. Aceea a aproapelui, a celuilalt, a altuia. Mda, plictisitoare și previzibilă concluzie, nu? Obositoare și mereu înțeleasă greșit.

Ok, pot fi de acord…

Aveți alta?

Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.

Subiectul este abordat și de Diana Cosmin, Mara Coman, Ana Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.