A trecut prima zi de școală și emoțiile ei care nu au mai fost, de data asta, de natură festivă ci… Covidă. Sau nici atât.
Recunosc că eu am emoții, vorbim de această clasă a opta în care a intrat Theo, copilul nostru care face parte din generația pe care s-a făcut experimentul „clasei pregătitoare”. Anul acesta este greu pentru el, deci și pentru mine și, din acest motiv, am devenit mai stresată.
Dar vorbim mult și încercăm să ne liniștim unul pe celălalt, uneori râzând, alteori mărturisindu-ne unul celuilalt emoțiile de toate felurile pe care le trăim. La aceste discuții participăm cu toții din casă, dar uneori avem doar momentele noastre de destăinuire.
Și m-a întrebat, nu de puține ori, cum era în clasa a opta, pe vremea mea…
Ha!
Pe vremea mea…
Mi se pare că vremea mea a fost acum 500 de ani, am sentimentul că între mine și copilul meu sunt ani lumină.
Deși, alteori, am sentimentul că nu ne desparte prea mult timp. Sigur, sunt o mamă cumva atipică. Lucrez de acasă (acum a devenit ceva normal pentru multe mame) lucrez în online (wow) am un blog (cool) și cunosc mulți oameni (mneah).
Și în aceste discuții pe care le tot avem, îi povestesc cum eram noi și mai ales eu, în clasa a opta.
În primul rând eram îndrăgostită. Prost moment îmi alesesem pentru asta, mai prost nici că se putea. Îmi pierdusem capul după un băiat și nu mă mai gândeam la nimic altceva.
Nu mai învățam, pluteam pe nori roz, aveam o alură de gâsculiță romanțioasă, scriam bilețele de amor și le lăsam prin birou, că mi-era rușine să i le dau LUI. El se prinsese, dar nu-mi răspundea la amor, chestie care mă rodea mai tare decât amorul însuși.
Problema era că examenul de capacitate, „admiterea” cum îi spuneam noi, era de o mare dificultate și, cum eram cea mai numeroasă generație din România (și am și rămas așa), eram mai mult de zece pe un loc la liceele bune.
Și, cum nu-mi dădea nimeni examen la materia „amor la 14 ani”, am intrat repede în conflict cu mama.
Numai că mama avea așa… o artă, pe care nu am mai întâlnit-o la altcineva. Nu se certa cu nimeni, era o profesoară de română care vorbea mereu frumos, respectuos, indiferent cu cine.
Iar cu mine a aplicat o strategie de servicii secrete: nu mi-a mai vorbit. Mi-a zis: „nu mai vorbesc cu tine, decât atunci când te văd responsabilă și cu cartea în mână.”
Nu am crezut-o, până când, venind de la școală a doua zi, am constatat că nu mă prea băga în seamă. Îmi răspundea la salut și cam atât. Încercam să vorbesc cu ea, nu-mi răspundea. Când am văzut că treaba devine serioasă, mi-am dat seama că singura soluție era să revin la treburile școlii, și să-l uit pe Făt Frumosul acela din „banca de la geam”, din caietul de oracol- nu am avut așa ceva, nu mă pricepeam, mi se părea tare siropos, dar multe colege aveau…
Și am învățat. Și mama a vorbit cu mine, ba chiar m-a ajutat să învăț și mai mult, oh, Doamne, comentariile acelea lungi, și gramatica, și frazele, și textele, și poeziile… Dar a făcut în așa fel încât să-mi fie ușor. Mi-a fost mereu ușor la școală, profesorii noștri făceau parte, de altfel, dintr-o generație școlită, la rândul ei, de cadre didactice educate prin anii 40. Erau multe valori printre ei.
Deci clasa a opta a mers uns, am luat examenul și am intrat la liceu. Unde, în clasa a noua, m-am îndrăgostit din nou, dar asta e o altă poveste…
foto Arhiva I.S.I.S.P., film 811-812.
