Am căutat mult o fotografie pentru a ilustra întâmplarea pe care mi-am amintit-o zilele trecute și pe care vreau să v-o spun. Și am avut de ales între a folosi o imagine cu monștri, sau cu figuri întunecate și înspăimântătoare– mă îndoiesc că mi-ar fi adus mai multă audiență- sau una clasică cutema „hărțuire”, cu femei urmărite, sau cu chipuri terorizate care nu aveau legătură cu mine.
Așa că am ales o fată care se relaxează deasupra hăului urban, care are curaj și culoare și care sfidează o realitate care pe alții i-ar tulbura foarte.
Mi-am adus aminte, deci, de o perioadă în care am fost hărțuită, când am cunoscut ce înseamnă nebunia și când, în lipsa oricărei protecții, pentru că asta e, nu am găsit-o nici măcar la poliție, doar instinctele de consevare m-au ajutat să găsesc o cale…
Mă suna în fiecare seară la radio un bărbat. Aveam emisiuni seara, de pe la 7, 30 la 9. Și, după emisie, eram mereu strigată să vin la telefonul radioului.
În prima seară când a sunat, am vorbit politicos, deși înghețată de frică atunci când am înțeles ce voia omul acela de la mine. Îmi cerea un copil. Și nu orice copil, ci copilul nostru! Al meu și al lui. Nu aveam niciun copil, așa că i-am spus bărbatului care nici măcar nu s-a prezentat, că nu am ce să-i dau, că mă confundă și că nu sunt persoana pe care o caută.
În a doua seară am primit același telefon de la același individ.
Și așa… în multe seri în care nu mai răspundeam eu, evident, ci colegii mei care îmi dădeau, pe rând, tot felul de noi detalii de la cel care cerea insistent copilul.
Era al nostru, în mintea acelui om. De fiecare dată mă cerea pe mine la telefon, cu mine voia să vorbească, deci eu, da, eu – mă convingeam mereu- eram cea vizată.
De fiecare dată am încercat, mai mult pentru mine decât pentru el, să-l liniștesc. Nu a mers. La un moment dat, a amenințat că vine la radio.
Radio Total era pe vremea aceea la etajul 17 în cea mai aglomerată intersecție a orașului, cred, sau una dintre cele mai, și anume intersecția Lujerului. La etajul 17, repet.
Nu putea veni sus decât dacă trecea de un paznic aflat la ușa scării blocului.
Într-o seară, după emisiune, aveam invitați, cred că toată viața am avut invitați😊 mi s-a spus de jos că un bărbat dorește să mă vadă. Nu mi-a sunat bine, am întrebat cine este și am aflat că era chiar el, tatăl copilului meu imaginar. Între timp se definise mai bine întreaga poveste, din discuțiile purtate la telefon am dedus că era o fetiță, avea 3 ani și noi, adică eu și el, eram părinții ei, și acum el o cerea de la mine.
Să-mi dai copilul înapoi, îmi spunea, Să-mi dai copilul înapoi! Auzeam vocea asta și noaptea când dormeam…
În fine, la început nimeni nu a luat foarte în serios chestiunea, nici măcar eu. Credeam că vorbindu-i și asigurându-l că e o eroare, lucrurile aveau să se calmeze…
Nu a fost așa. Omul a venit deci în acea seară la radio și eu am chemat poliția. Au ajuns jos, la parter, doi polițiști care m-au sunat în redacție să mă întrebe… cine mă hărțuiește și cum arată respectivul.
Mi-am dat cu palma pe frunte a disperare și le-am explicat tot la telefon, eu la etajul 17, ei jos, în scară, că nu l-am văzut în viața mea, că nu știu cine este și că nu am niciun copil cu nimeni.
Și gata….
Cam asta a fost… Cei doi au plecat și eu am rămas paralizată sus în redacție la gândul că va trebui să merg acasă.
Am ajuns cu bine, cu mașina radioului, dar vocea aceea și cererea ei sinistră m-a urmărit și în somn…
Când totul amenința să devină patologic, suprarealist, mai absurd decât absurdul, într-o seară, la același telefon, am simțit că nu mai pot și că trebuie să găsesc o cale.
Și absolut intuitiv, instinctiv, mirată și eu de ce am făcut, am strigat la acel bărbat paralizândul: cum îți permiți să-mi ceri un copil de care nu ai avut grijă niciodată? Au trecut 3 ani, l-am crescut cu greu, nu mi-ai dat pensie alimentară, nu m-ai întrebat de sănătatea ei, am crescut-o cu mama și acum îndrăznești să-mi ceri copilul? Te dau în judecată și îți voi cere toți banii pe care nu mi i-ai dat anii ăștia!
S-a lăsat tăcerea.
Atunci a închis. A mai dat câteva telefoane, și a dispărut exact așa cum a apărut în viața mea: brusc.
Țin minte acest episod și azi.
Și știu de atunci că o femeie hărțuită, sau amenințată, sau agresată verbal, sau fizic este o femeie care are nevoie de ajutor. Și am mai testat acest adevăr de câteva ori în viața mea și am înțeles că rolul de victimă nu este cel mai bun în viață.
Știu că psihologii au un nume pentru soluția pe care am găsit-o, că am intrat în jocul lui, că am devenit mai absurdă decât hărțuitorul meu, dar atât m-a dus capul.
Nu cred că ea ar fi valabilă oricând și pentru oricine, dar nici nu cred că ascunzând mereu ce ni se întâmplă rău, rezolvăm ceva. Nu facem decât să amânăm lucrurile și să rămânem victime.
Și nu asta e calea.
